Pe ce bazã doctrinarã facem politicã

Politica nu este realizabilã ca act responsabil, dacã cei care o înfãptuiesc nu cunosc problemele ei, nu se preocupã de întelegerea mecanismelor care o guverneazã si de posibilitãtile reale de a oferi solutii viabile si de perspectivã.

Momentul de cunoastere, euristic, este indispensabil actului de valorizare ideaticã, elaborãrii optiunilor si militantismului pentru a le materializa. între cunoaşterea politicii şi opţiunea pentru o anumită politică există o strânsă legătură. Nu poţi opta pentru un drum politic dacă nu ştii ce sfidări pune în faţa politicii realitatea vieţii oamenilor.

 

Se spune de aceea, pe drept cuvânt, că aşa cum în viaţă cei ce văd şi aud slab se aşază la spectacol în faţă, şi în politică deseori se lansează ignoranţi care cred că entuziasmul faptei este bagajul suficient pentru a gestiona treburile publice. Un specialist al istoriei  gândirii politice, Jean Touchard, scria că există o stratificare a universului spiritual politic, care face ca, în fapt, fiecare om  să aibă idei politice prin care reflectă în mod personal asupra modului în care este organizată şi condusă societatea lui, ceea ce dă, la scara întregului social, un univers spiritual, o cultură politică din care se extrag apoi sistemele elaborate, concepţiile sistematice, filosofiile politice.

 

De la “a avea o idee politică” la un construct teoretic elaborat este un drum al profesionalizării reflexiei politice, care se oferă apoi societăţii pentru a fi discutat şi aprobat. O teorie va asambla, aşadar, idei într-un întreg unitar, elaborat riguros, în spirit ştiinţific, pe baza cărora se vor construi instituţii politice, justificări atitudinale, se vor stabili interese ale diverselor structuri ale societăţii. O “teorie despre”... este dublată de  un interes de grup, fiecare oferindu-şi susţinere reciprocă. Atunci când ideile teoretice se pun în slujba unei viziuni politice, a unei proiecţii spirituale asupra politicii, avem de-a face cu concepţia politică.

 

Mai mult sau mai puţin coerentă, concepţia este, deopotrivă, descrierea într-un anumit fel a societăţii şi prescripţia evoluţiei ei. Un bun om politic descrie realităţile sociale într-un tablou marcat de interesele sale de grup, de partid, de clasă pentru a afirma un drum al său, pe care societatea trebuie să-l urmeze. Concepţia politică apare în analizele a numeroşi teoreticieni drept o construcţie autonomă şi, în bună măsură, inventată în numele Suveranului, Poporului, Naţiunii, Proletariatului, Umanităţii, în care oamenii sunt invitaţi să creadă. K. Manheim distingea cândva, în mod  justificat, ideologia, ca o concepţie despre societate şi evoluţia ei elaborată de pe poziţiile unui grup  social de utopie, ca o spiritualitate legată de cum ar trebui să fie societatea, de ceea ce cred oamenii că ar trebui să o caracterizeze.

 

Fie ideologie fie utopie, concepţia politică solicită de obicei  strategii şi tactici ale înfăptuirii ei. îmbinarea lor dă naştere unei doctrine politice în care un material aluvionar de cunoaştere complexă a relaţiilor sociale este pus în slujba unui proiect politic. Doctrina îi ajută pe cei ce participă la politică să audă şi să vadă ceea ce se întâmplă acolo, să adere conştient la proiectul politic propriu.

 

Adeziunea la doctrină schimbă natura participării omului la viaţa politică în sensul în care nu o mai face “după ureche”, ci în mod conştient. Aşa se explică faptul că, în ţările cu tradiţie în domeniul confruntării doctrinare în politică, încă din familie se constată un ataşament faţă de o anumită doctrină, din tată în fiu.

 

în SUA, peste 85% dintre copii împărtăşesc doctrina politică a părinţilor, ceea ce apropie datele statistice de cele ce caracterizează fidelitatea religioasă. Este o situaţie departe de aceea în care omul politic din spaţiul carpato – danubiano – pontic schimbă doctrinele, le combină şi sintetizează după o logică numai de el ştiută.

 

 Se întâmplă aidoma ca în tableta scrisă cu ani în urmă de către Tudor Arghezi şi publicată în revista “Contemporanul”, în care preotul venit la Bobotează, ştiind că şi scriitorul a stat o perioadă într-o mănăstire, îl întreabă complice: Maestre, ce credeţi, o fi sau nu o fi Dumnezeu ? La care Arghezi spune: Părinte, eşti mare căcănar!”. Usturătoare lecţie pentru cei care îşi propun să slujească o doctrină politică fără a crede în ea, doar cu gândul la vespasiana remarcă: banii nu au miros.