în 2007 la această rubrică cititorul a putut urmări diagnoze ale societăţii în care trăim, ale lumii, ale Europei, ale politicii, culturii, filosofiei, teologiei, universităţii de astăzi. Şirul acestor diagnoze, împreună cu alte materiale concludente, vor fi tipărite curând în volumul Diagnoze. Articole şi eseuri, la o editură clujeană cunoscută, încât coerenţa demersurilor se va putea sesiza mai bine. Rămâne, fireşte, în seama cititorului evaluarea acestora. începem însă de astăzi o serie de articole sub genericul “Perspective”. Opţiunea cere, desigur, lămuriri.
A vorbi astăzi de “perspective” este oarecum contra curentului. Mulţi oameni s-au lăsat absorbiţi de prezent şi caută avid să-i exploateze posibilităţile, lăsând altora grija a ceea ce va veni “după”. Dintre contemporani, cei mai sceptici împărtăşesc “futurismul negativ” – vedere conform căreia nici nu este bine să ne atingem în vreun fel de ceea ce este, căci s-ar putea să fie şi mai rău. Unora “perspectivele” le par iremediabil pătate de subiectivitate, fruct al trăirii doar, încât rămân retorice.
Socotesc însă că putem vorbi de “perspective” chiar şi în situaţia de astăzi, cu realism suficient şi cu justificare destulă. Nu numai atât, căci fără a angaja “perspective” nu putem nici măcar trăi ceea ce este. Viaţa oamenilor, oricând şi oriunde, se leagă de transcenderea a ceea ce este spre ceea ce ar putea să fie. De aceea, a aborda “ceea ce ar putea să fie” cu exigenţă – la distanţă, aşadar, nu doar de închiderea orizonturilor în dreptul prezentului, ci şi de deschiderea lor iluzorie – rămâne indispensabil.
La aceastã concluzie contribuie şi una dintre cele mai bune cãrţi ale lui 2007 – enciclica Spe salvi, pe care Benedict al XVI-lea a lansat-o în decembrie. Este o carte care intereseazã teologii, dar nu numai teologii, fiind mai presus de toate una din cele mai profunde reflecţii filosofice, politice şi morale ale vremurilor actuale. “Numai atunci când viitorul este asigurat ca realitate pozitivã, prezentul este, de asemenea, de trãit” – acest leitmotiv nu este valabil doar religios (fiind, desigur, şi religios!), ci în întreaga sa generalitate.
Spe salvi este cartea ce vrea sã acrediteze “speranţa” – nu o speranţã de dragul plonjãrii în viitor, ci speranţa drept condiţie a prezentului. “Orice acţiune serioasã şi orice drept al omului este speranţa în act”; “libertatea necesitã o convingere; o convingere nu existã în sine, ci trebuie sã fie mereu recuceritã în manierã comunitarã” – se spune în Spe salvi.
Atât de celebrul autor – care izbuteşte printre intelectualii cei mai profilaţi ai timpului nostru sã aducã la sintezã vederi religioase, asumpţii filosofice şi un angajament moral de neclintit – atrage din nou atenţia asupra nevoii unei “corecturi” nu doar a conştiinţei moderne târzii ce dominã astãzi, ci şi a opoziţiei celei mai îndelungate, în Europa cel puţin, la excesele modernitãţii – creştinismul.
Marea propunere a enciclicii – “autocritica erei moderne” sã se asocieze cu “autocritica creştinismului modern” – este, neîndoielnic, una dintre cele mai articulate perspective ce se pun în faţa celor care trãim astãzi.
Vom identifica, desigur, în seria de articole pe care o începem astãzi, variate “perspective” asupra societãţii în care trãim, asupra lumii, Europei, politicii, culturii, filosofiei, teologiei, universitãţii, educaţiei, asupra altor lucruri, oarecum simetric cu “Diagnozele” anului 2007.
Vom “lectura” astfel, pe fondul a ceea ce este, ceea ce ar putea sã fie şi vom evalua eventualitãţi şi oportunitãţi, într-un efort de a ne edifica asupra noastrã, ca oameni şi ca cetãţeni, şi a realitãţilor, în acelaşi timp.
