Poliţia (clujeană) în criză, serie nouă

Mai e ceva ce dă de gândit, niciun şef al poliţiei clujene (cel puţin) nu pleacă pe cale normală din această funcţie, având de ales între trei soluţii: DNA, pensionare forţată/naturală sau avansarea la minister. Fiecare e cu povestea lui, murdară mai de fiecare dată, dar comisarul Cristian Pintea sigur o ţine că de la presă i se trage. Să ne închipuim câţi dintre şefi i-au sfidat pe cei mici şi au abuzat de funcţia ocupată. Ei bine, dintre toţi, agentul Sergiu Todea a avut curaj să riposteze în instanţă, tupeul să câştige procesul împotriva comisarului şi apoi, în plină glorie, să-şi dea demisia. Desigur, în uralele presei. Ştiu cu certitudine un lucru, că atunci când un jurnalist, oricare ar fi el, scrie mereu despre o instituţie sau un om, are cam trei motive: din rutină (comoditate plus lipsă de imaginaţie), are o problemă personală cu omul sau instituţia sau are surse foarte bune acolo. Şi eu am scris, cu ani în urmă, mult despre poliţie şi am făcut-o pentru că erau multe de spus şi că pentru că am avut surse foarte bune. Pe de altă parte, am avut norocul de-a nu fi obligat de cineva (vreo instanţă) să-mi trădez sursele şi n-am făcut-o niciodată. Pentru tinerii jurnalişti sau cei aspiranţi e bine de ştiut că bunul cel mai de preţ al unui jurnalist, încrederea sau credibilitatea, sunt foarte greu de dobândit şi foarte uşor de pierdut, asta în cazul în care ţii la statutul de jurnalist şi vrei să scrii despre lucruri cu greutate.

Poliţia este o instituţie stranie, plastic spus, seamănă cu luna: are o faţă exterioară, văzută, ce reprezintă autoritatea, legea, puterea statutului, şi o faţă interioară, nevăzută, plină de cratere, scântei şi praf de puşcă. Până nu ai nicio treabă cu ea, vezi doar partea externă, luminoasă, uniforma şi spiritul de justiţie, când ai o problemă de rezolvat, vei vedea altceva, că totul e complicat şi condiţionat. Asta în raport cu cetăţenii. În raport cu sine însăşi, poliţia e măcinată de un şir nesfârşit de „războaie". Unul este lupta pentru putere, năpraznic, sângeros, lipsit de scrupule, deoarece funcţia de şef al poliţiei, fie el doar judeţean, este una foarte puternică. O parte din această putere i-o conferă legea şi statutul poliţistului, răspunderea şi numărul mare de subordonaţi (de ordinul miilor), dar cea mai mare parte este o putere discreţionară şi i-o conferă obiceiurile, cutumele şi proasta tradiţie moştenită din alte vremuri. Şeful e mare şi tare şi nimeni nu are voie, sub nicio formă, să-i submineze autoritatea, trebuie să fie dur şi să-i domine pe subordonaţi, psihic sau chiar fizic (un fost şef, la nervi, împărţea palme), să-i zdrobească pe rivali şi să-şi facă echipă de subordonaţi docili şi linguşitori. Înainte de toate, trebuie să aibă spatele acoperit, iar cea mai bună acoperire este cea politică, cauză pe care învaţă să o servească indiferent cine se află la putere. Funcţia însă este şi grea, pentru că în poliţie lucrează doar oameni mari şi tari, de la adjunctul care pândeşte cameleonic momentul să lovească, până la agentul de pe stradă, în uniformă, cu chipiul îmbârzoiat şi cu pistolul la cingătoare. Deşi este o instituţie demilitarizată, majoritatea poliţiştilor sunt cultivaţi cu o mentalitate de tip primitiv cazon: preş în faţa celor mai mari, zbir în faţa celor mai mici, pentru ca, în fond, să-i urască pe amândoi. Relaţia tensionată dintre şefi şi subordonaţi, teoretic este a doua sursă de tensiune în poliţie. Ştiu sigur că anii trecuţi era la cote foarte înalte şi vizibile (nu cred că s-a schimbat esenţa lucrurilor) o mare „mâncătorie" şi rivalitate între ofiţerii de academie şi cei de „pe stradă", cei proveniţi din „fabricile de diplome". Meciul se joacă în continuare, căci, ca un făcut, mai mereu favoriţi sunt cei la care nu te aştepţi, cei vulnerabili, cei şantajabili. Despre starea de corupţie din poliţie vorbesc statisticile, iar o parte este vizibilă cu ochiul liber, de obicei aceea care nu va fi dovedită niciodată. Mai trebuie spus că, aşa cum jurnaliştii, doctorii şi fotbaliştii nu sunt toţi la fel, nici poliţişitii nu sunt toţi la fel, doar că în poliţie, ca în politică, e mult mai greu să te păstrezi.

Şi atunci de ce ar fi linişte? Cei care schimbă şefii de poliţie o fac rar şi ştiu ei de ce. În primul rând că n-au ce face cu şeful eliberat din funcţie, cu acel elefant periculos pentru câte ştie, ce trebuie ori eliminat din sistem la intimidare, ori avansat pe linie moartă, în orice caz, pentru a fi scăpat de furia maselor. În al doilea rând, şi mai important, orice eliberare din funcţie declanşează o nouă luptă sângeroasă pentru putere, care consumă energia instituţiei şi perturbă activitatea. Nu în ultimul rând, durează până se formează taberele şi se aşează lucrurile, până când noul şef îşi distruge sau linişteşte rivalii, îşi face o echipă de subordonaţi harnici şi ascultători şi un spate puternic pentru vremuri grele.

Viorel NISTOR