în 1990, odatã cu renasterea partidelor istorice si aparitia pe proaspãta scenã politicã a FSN (apoi PDSR) – partid de stânga, am avut convingerea cã cei care doresc sã facã politicã si se vor înscrie într-un partid vor analiza înainte cu profunzime, consultându-si constiinta, la importantul pas pe care-l vor avea de fãcut. Fiindcã atunci când alegi un partid, e o alegere pe viatã. Te regãsesti în ideologia lui, în istoria lui, iar lucrul acesta nu poti sã-l mai schimbi, doar dacã te mai nasti o datã. Trecerea timpului de atunci si pânã în prezent avea sã mã contrazicã drastic.
încã din primii ani de “democratie originalã” aveau sã se nascã în politicã asa-numitii “traseisti”, cei care departe de orice ideologii, credinte, moralã sau demnitate au putut schimba peste noapte stânga, tocmai cu dreapta esichierului politic – sau invers. Cazul unui partid, trecut în doar 15 minute, cu vot unanim (!!!) din Internationala socialistã tocmai la Populari, este mai mult decât relevant.
Tot asa gândeam – având în minte cazurile unor jurnale si jurnalisti celebri din perioada interbelicã -, si despre profesia de ziarist în libertate. Mai bine spus, pe de o parte, cã a scrie si a semna ca redactor într-un ziar presupune neapãrat un ridicat grad de culturã, har si suficiente legãturi cu actul scrisului – cu Literatura. Dar, mai ales eram convins cã a fi “redactor” al unui ziar înseamnã, mai întâi, sã “apartii”, cu sufletul unui stil de a scrie, de a gândi, de a rezona la ceea ce se întâmplã sub ochii tãi.
Si, nu în ultimul rând, sã fii în stare sã-i admiri pe oamenii care îl reprezintã, sã simti ca pe un oxigen special aerul care pluteste într-o redactie, si care nu e acelasi peste tot. îmi era greu sã cred cã cineva poate sã se mute de la un ziar la altul, de la un stil la altul, de la o “profesiune de credintã” la alta, de la o “familie” jurnalisticã la alta, asa cum ai schimba un apartament închiriat fãrã mobilã.
Fac precizarea cã nu intrã în aceastã amarã analizã nici o referire la cei mai tineri, care intrã în presã fãrã nici o experientã, direct de pe bãncile scolii si care învatã sub ocrotirea si “pe nervii” celor mai vârstnici – de obicei doi-trei ani – pânã devin adevãrati ziaristi si pleacã apoi fãrã nici un regret din locul acela în care au mâncat sandwich-uri si cips-uri, unde au fumat mii de tigãri si unde s-au bucurat de rãbdarea si întelegerea celorlalti. M-am convins de-a lungul anilor sã nu mai cred, decât în foarte putini oameni…
De ce s-a întâmplat asta? Din cel putin douã motive. Unul ar fi calitatea umanã a indivizilor, iar celãlalt – de o nesesizatã nocivitate, intrarea în România a trusturilor strãine de presã. Din acel moment totul a fost posibil. Astfel, nu mai e nici o problemã ca orice individ, pentru care gramatica si topica Limbii Române este un mister, iar “bagajul” sãu de cuvinte uzitate nu trece cu mult de cifra 120, poate sã devinã REDACTOR la un ziar, sau STIRIST (sau chiar mai mult!) la orice televiziune.
De asemenea, nu mai constituie nici o problemã ca azi un ziarist sã scrie la un ziar, iar de mâine sã facã acelasi lucru la altul, construit pe alte tipare. Nu de mult, o întreagã redactie a plecat în bloc, pentru a trece în barca altui patron, sã facã alt ziar, cu care fuseserã, pânã atunci, în concurentã. Dacã mai punem la socotealã profunda tabloidizare a presei, adusã ca un cadou de aceleasi trusturi, vom constata, în general, nu o “profesionalizare” a presei, asa cum le place unora sã spunã, ci o diluare substantialã a calitãtii.
Dacã nu e suficient argumentul cã avem pe piatã din ce în ce mai putine ziare “quality”, atunci ii îndemn, mai ales pe cei mai tineri, sã compare calitatea presei din primii ani de dupã 1989 cu cea a acelora de azi. Jurnalismul nu mai este o profesie, precum nici politica un angajament. Jurnalistica s-a transformat într-o meserie scoasã la licitatie, iar politica, în fuga dupã ciolanul mai plin de carne. în ambele cazuri, atât în presã, cât si în politicã factorul cel mai important în alegerea si re-alegerea “taberei” este banul.
E drept, fiecare are dreptul sã aleagã sã trãiascã mai bine. Nu e nimic condamnabil în asta. Mai grav este faptul cã, în ultimul timp, si jurnalistii au început sã se urascã între ei, la fel ca si politicienii, sã se bãlãcãreascã si sã se atace în feluri din cele mai josnice, desi fac parte din aceeasi breaslã. Sper din toatã inima ca acest rãu obicei sã se atenueze si ziaristii sã învete sã se respecte si sã se accepte unul pe celãlalt asa cum sunt. Va fi mai bine atât pentru ei, cât si pentru cititorii lor, de la care acestia asteaptã credibilitate, dar si respect.
Dacã avem în vedere aceste douã categorii – jurnalisti si politicieni -, extrem de importante când vorbim despre chiar devenirea unui popor, despre schimbarea (în bine!) a mentalitãtilor prin exponentii de valoare a generatiilor care vin, poate cã nu e prea târziu sã cerem mai mult.
Cel putin eu, în naivitatea mea, poate, cred cã avem nevoie de un alt fel de “profesionalizare” decât cea a derizoriului, si un alt fel de a privi politica, dar si jurnalismul. Câtã vreme vom face din acestea doar o marfã “usoarã” si vandabilã – pentru cã “asta se cere pe piatã”, e greu sã ne imaginãm vreun pas înainte.
