în afară de faptul că, independent de posibila sa competenţă de finanţist, nu mai are ce căuta în guvernul unei ţări sănătoase la cap, păţania ne-a dat ocazia să tragem şi alte câteva concluzii.
întâi de toate, răţoiala scurtă şi din vârful buzelor a premierului Emil Boc, neurmată de o decizie, arată, aşa cum transmitea vuvuzela oficială a partidului, Cezar Preda, că “a ajuns de nu-l mai ascultă absolut nimeni, că nu are puterea, nu e în stare să facă asta, îi e frică nu ştiu de cine...”. Marea mea mirare este cum de şi-a dat seama dl. Preda de aşa evidenţe abia acum, după un episod conflictual cu ministrul din cabinetul său cu cel mai slab spate politic. Intervenţia voios-fermă a d-lui Boc vine la doar câteva zile după ce un alt ministru, uns cu mult mai multe alifii decât nefericitul Vlădescu, anume Adriean Videanu, se trezise primul gândind cu voce tare despre micşorarea cotei unice până la 10%. La acea vreme, dl. Boc s-a mărginit să-i liniştească sfătos pe cei cuprinşi de un neaşteptat atac de optimism: “Să lăsăm scenarita!”.
Diferenţa de atitudine, lipsa de autoritate şi maleabilitatea de plastilină a d-lui Boc în prezenţa unor tartori PDL-işti cu acces nelimitat şi discreţionar la resurse arată că a pierdut cârma partidului şi a guvernului, iar în hărmălaia creată România riscă să fie scăpată în totalitate de sub control. Din punct de vedere economic, asta ar putea însemna fie intrarea în incapacitate de plată, în ciuda semnalelor mai optimiste dinspre BNR, fie explozia periculoasă a inflaţiei, până la două cifre, fie scăparea cursului de schimb prin bălării, fie combinaţii fatale din mai mulţi indicatori. în tot acest timp, deciziile ori se amână, ori se iau pe picior, dându-le ocazia celor de la Financial Times să afirme că “România are un guvern în cel mai bun caz disfuncţional, şi în cel mai rău caz incompetent”. Greu de ales calificativul corect, şi mai greu de acceptat că ar putea fi singurele adjective posibile pentru un guvern destinat să conducă pe timp de criză.
în cealaltă parte a scenei politice, partidele de opoziţie se hârjonesc prieteneşte; Victor Ponta şi Crin Antonescu par doi băieţandri neastâmpăraţi, care abia aşteaptă să le mijească tuleii şi să nu mai depindă de părinţii abuzivi, tătuca Băse şi maştera Boc; între timp, se joacă de-a tocşoul şi lansează petarde, numai ca să vadă ce se întâmplă, că oricum nu-i bagă nimeni în seamă cu adevărat. Bomba cu napalm a anticipatelor pare să le fi devenit jucăria preferată în ultima vreme, dar, din fericire, încă nu au aflat cum se foloseşte, fiindcă instrucţiunile de folosire stau ascunse prin vreun sertar, la Cotroceni.
Până la urmă, nimic nou sub soare, că doar cei despre care vorbim nu au devenit nici mai răi, nici mai iresponsabili, nici mai chiulangii, nici mai populişti decât fuseseră dintotdeauna. Problema este că diferitele categorii de români încep să se raporteze la ei altfel decât până acum. Jumătatea asistată a populaţiei îşi aştepta lunar porţia de mălai, pe care “guvernanţii” o măreau din când în când, mai ales prin preajma alegerilor, fără ca beneficiarii să bănuiască vreun moment că mărinimia va avea sfârşit sau revers. Românii cu minime cunoştinţe despre cum funcţionează economia, mici sau mari întreprinzători sau pur şi simplu oameni care au citit puţin mai mult la viaţa lor decât cărţile de filcău, ignorau cu bună ştiinţă până deunăzi carnavalul politic, sperând că angrenajul economic în plină duduire nu va ajunge să fie gripat de fauna politică cu putere de decizie. Fals din nou.
Pe timp de criză, micile dificultăţi funcţionale ale democraţiilor necoapte se transformă în mari drame. Majoritatea celor care votează nu sunt nici măcar alfabetizaţi cu minime noţiuni despre economie şi pun votul pe bază de găleţi şi pixuri în culori pastel. Minoritatea care pricepe măcar cum vine treaba cu deficitul bugetar se ia cu mâinile de cap şi simte cum îi vine cheful de ducă, hai-hui, prin Europa, jurându-şi în barbă să nu îşi mai cheltuiască energia ca să meargă vreodată la vot.
România seamănă cu un labirint cu oglinzi, din care habar n-avem cu se iese. Mă întreb retoric, oare dl. Boc îşi dă seama că a rămas singurul care mai poate găsi soluţia pentru ieşire, pentru că e singurul care are puterea politică să dărâme labirintul? Că el e şeful puterii executive şi că a lui e toată responsabilitatea drumului care să ne ducă înapoi, în Europa? Dar noi? Le ştim pe toate astea şi încă nu ne-a cuprins atacul de panică final?
***
“Ei, drăcia dracului!, spuse el, oftând. Cum o să mai ies eu din labirintul ăsta?”
