Pretenaşii - nu cei care trebuie

Când şi-a deschis guriţa, au ţâşnit frăzuţe pe care cu trei zile mai devreme le auzisem în declaraţia publică a şefului lui. Nimic nou, nimic important, nimic de substanţă - dar spuse aferat, gâlgâind. O fi primind un cub de zahăr după, răsplată. Sau seminţe de papagal.

E suficient să vezi un asemenea exemplar ca să-ţi crească tensiunea. Cum ajunge un prichindel să decidă asupra a sute de mii de oameni, să se vâre cu sfertul de idei în miezul politicii şi-n viaţa unei ţări întregi din Europa? Parodia asta nu ar înceta decât dacă transformi lumea şi interacţiunea politică - dacă se poate fără să te coste bani şi fără să întâmpini obstacole constituţionale. Şi ar fi câteva opţiuni.
Prima: o limită de două mandate pentru deputaţi şi senatori. E suficient. Cumulul mai multora stârneşte prea multă poftă pentru prelungirea lor, confort (lene), dezinteres faţă de comunitate şi interes pentru eternizarea în post. Exact contrariul raţiunii politice. Reînnoirea, aportul nou de minţi, trierea membrilor parlamentului s-ar face mai sigur prin limitarea carierelor parlamentare - sau a aventurilor, pentru alţii - la doar două mandate.

A doua: limitarea cuantumului salarial. Cumulul de mandate, plăţile suplimentare, apoi pensiile generoase duc remunerările, per total, la costuri disproporţionat de mari faţă de valoarea serviciilor publice aduse de majoritatea dintre iluştrii aleşi. A face bani din politică - viciu universal, altă faţetă a puterii care corupe - e o marcă de putreziciune; nu un precupeţ şi-un cămătar fac regulile în Cetate. Măcar s-ar curăţa fotoliile din Parlament de toţi ăştia a căror chemare către serviciul public e un croncănit de cioară.

Trei: accederea prin concurs, recrutare ori nominalizare la funcţia publică să fie condiţionată de o reuşită profesională durabilă. Trebuie blocat accesul la responsabilitatea unei funcţii publice a celor care nu au o experienţă de succes în propriul domeniu profesional sau în afaceri - dacă nu au dovedit performanţă nici măcar în urmărirea propriilor interese, cum să le satisfacă pe cele ale comunităţii? (Las deoparte cum e la alţii, contează doar faptul că la noi e bâlci perpetuu. Foşti purtători de servietă luaţi de la împins vagoane, bişniţari agramaţi şi lustruitori de ghete care abia ştiu să silabisească nu au ce căuta în guvernare, administraţie şi legiuire. Pe ăştia să-i pui să interacţioneze cu Europa?... am văzut că se pricep mai bine la scobit.)

Patru: controlul amicalităţilor şi a înrudirilor folosite pentru recrutarea sau nominalizarea în poziţii publice şi-n posturile de responsabilitate. Păcat vechi de la Athena şi Roma încoace. Amicalităţile tulburi, nepotismul şi reţelele de putere sunt - la modul obiectiv - inamicul numărul unu al principiului de egalitate pe care Republicile se bat în piept că îl apără şi-l promovează. Distrug promovarea meritorie. ("Meritoriu": termen ajuns complet în România; Elveţia, iarăşi, se ţine de treabă.) Evident, ar fi ideal ca accesul la responsabilităţi să fie făcut prin concurs sau prin examinarea imparţială a unui dosar de candidatură de către o comisie cu garanţii de competenţă şi neutralitate. Că este greu să depăşeşti influenţa naturală a acestor sisteme de solidaritate, e limpede. Că totuşi în lumea civilizată nu sunt promovaţi prietenii cu trecut tulbure, şmenarii ciubuccii, nepoţii fonfăiţi şi "pretenaşii" incompetenţi - e altă realitate. Dar când mita carpatică a ajuns la caltaboş, te întrebi când urmează un favor dat pe-o pungă de seminţe. Să ai ce scuipa pe stradă, dacă tot ăsta ţi-e stilul.

Favoritismul în numiri e direcţionat către un locşor călduţ şi anemic, dar consumator de ban public, tocând milioane care trebuiau să fie direcţionate către cheltuieli imperative (la noi: paturi de spital, calorifere şi parchet în şcoli sau asfalt pe drumuri, ş.a.). Asta pentru că un nume politic insistă pe numirea lui X sau Y din considerente de răsplată sau de "echilibru al puterii" în interiorul unei filiale. Se întâmplă la Manchester, Lyon sau Cluj - în prea multe ţări din Europa.

Un punct cinci: recurgerea mai frecventă la referendum atunci când interesul naţional este atins vizibil. Costă, dar e o cheltuială cu folos: reduci din distanţa care separă electorii de parlamentari, reînvii viaţa publică, spiritul democratic, şi dai un curs mai legitim guvernării. Încă o dată, Elveţia o ştie şi o practică. Puterea politică nu aparţine nimănui cu titlu personal (monarhii o aveau cu titlu instituţional), niciunui partid, nici de Dreapta, nici de Stânga. Democraţia modernă atribuie puterea Naţiunii: cetăţeni în număr de milioane, mai mult sau mai puţin uniţi sau dezuniţi, mai mult sau mai puţin conştienţi şi interesaţi. Oricum ar fi, calitatea ei depinde de implicare. Reînnoirea vieţii publice nu s-ar face doar prin referendumuri - dar ele ar servi drept levier transformării.

Timp nu mai este, o ştim toţi. Răbdarea a ajuns la capătul extrem. Câtă indignare pe faptul că automobilul Ministrului Culturii a fost vandalizat şi distinsul personaj agresat... Să ne înţelegem: mai puţin îi era adresată d-lui Barbu agresiunea respectivă, cât setei populare de a smocui demonstrativ un membru al guvernului, un politician emfatic, nepotrivit pentru (vre)o funcţie publică. Şi asta a fost doar o joacă. Din partea câtorva milioane deja, ţepele draculiene şi piroanele bătute în ţeastă ar fi de rigoare.