Un prieten drag, artist-cârciumar, legendă vie de Vama Veche, îmi povestea zilele trecute cum, undeva prin 2007, într-o noapte de august, pe la ora închiderii, a intrat în localul său emblematic un tip cam agitat, cu ochi disperați și discurs precipitat și i-a cerut două sute de euro pentru a se salva dintr-o situație limită, care, dacă era adevărată, i-ar fi influențat dramatic restul vieții. A oferit și câteva detalii, însă fără documentarea reală a scenariului descris și fără promisiuni de restituire a sumei solicitate. „Nu știu când sau dacă o voi putea înapoia". A primit cu toate acestea banii, a făcut grăbit câțiva pași, apoi s-a oprit brusc, ca și când și-ar fi amintit ceva, s-a întors și, într-o doară, i-a cerut binefăcătorului său numărul de telefon. Un gest ușor de calificat drept teatral de orice spectator cerebral. Până în decembrie, niciun semn. Dar, cu puțin înainte de Crăciun, un telefon neașteptat propunea o misterioasă întâlnire într-o stațiune de pe Valea Prahovei, într-un punct fix, la care prietenul din poveste era invitat să participe. Intrigat și, în special, mare iubitor de schi, a acceptat provocarea. Acolo, la poalele pârtiei, personajul nostru avea deschis un chioșc unde vindea ceva mâncare caldă pregătită rapid. I-a gătit atunci oaspetelui și salvatorului său dar, mai ales, i-a oferit un skipass cu care să poată schia oricând gratuit pe pârtiile din stațiune. Au trecut aproape șase ani de atunci. Chioșcul a fost înlocuit cu două restaurante, iar prietenul meu a schiat în fiecare an și a fost de fiecare dată oaspetele omului în care, într-o noapte de august, în Vama Veche, a ales să aibă încredere. Probabil, dacă ar fi să fac eu un calcul, căci cu siguranță niciunul dintre ei nu îl face, beneficiul monetar al darului a fost până acum aproape însutit. Și acesta este de fapt cel mai nesemnificativ dintre câștigurile fiecăruia dintre cei doi protagoniști.
Zilele trecute, un alt prieten apropiat, proaspăt doctor în economie, inspirat de orașul calificat drept cel mai prietenos din Europa, de atmosfera sa ludică, de tot mai accentuata încărcare cu artă și cultură și de efervescenta lui dezvoltare, a decis să se mute de la București la Cluj și m-a rugat să îl ajut cu închirierea unei locuințe. După o sumară analiză a pieței, cu ghidajul competent al unei agenții imobiliare, săptămâna trecută, joi, am ales un apartament. Într-o clădire interbelică, cu tavane înalte, luminos, șarmant, cu potențial. Întâlnirea cu locatorul agreabilă, toate detaliile convenite. Mai mult, proprietarul - Doru Pamfil, rectorul USAMV - s-a dovedit a fi chiar unul dintre profesorii implicați în programul academic recent finalizat de tânărul doctor îndrăgostit de Cluj. O coincidență care duce orice romantic cu gândul la destin, iar scepticul măcar la o observație mirată de tipul „ce mică-i lumea!"... Speram ca, odată convenit contractul, semnarea efectivă - care îmi părea doar o formalitate - să o putem amâna până luni, pentru a nu zădărnici planurile de sfârșit de săptămână făcute cu mult timp înainte. În fața neliniștii exprimate însă imediat de distinsul proprietar, revoltat de un episod recent în care un alt potențial chiriaș cu care se înțelesese s-a răzgândit în chip imfam chiar înainte de semnare, am cedat imediat și am stabilit o întâlnire pentru a doua zi, la prânz. Vineri, ora 12:00. Proprietarul anunță o întârziere de o jumătate de oră. 12:30, sediul agenției, se listează contractele cu toate aspectele deja agreate. 12:50, interpelat de agenta imobiliară, proprietarul invocă defecțiuni tehnice la mașină și cere paciență pentru a lua un taxi. 13:15, amintindu-ne că domnul Pamfil are o dificultate fizică de deplasare - temporară sau nu, nu știu - ne-am controlat instinctele care țipau după un update și ne-am exersat răbdarea. 13:40, toleranță aproape epuizată, în încăperea alăturată agenta formează numărul. Vocea uluită, din ce în ce mai gravă, alunecând din registrul normal al unei banale conversații informative spre șoaptă indignată, anunța deja ceva suspect. Răspunsese soția domnului rector. Sau, oricum, o făptură cu glas feminin, ușor iritată de faptul că noi, insuficient de perspicace, nu înțeleseserăm încă evidența: „Ne pare rău, dar am închiriat deja unei alte persoane, care a venit azi-dimineață și a oferit mai mult!". Sfârșit.
Spectatorii - șocați de încălcarea sfidătoare a unui neîndoielnic gentlemen's agreement (lăsând la o parte aspectele tehnice care ar fi putut califica acordul drept un contract în adevăratul sens al cuvântului). Dar, de fapt, o asemenea noțiune cu iz aristocratic, nu poate exista decât în prezența unor gentlemeni, a unor domni, cum o indică însuși numele ei. Iar a fi gentleman, nu e o chestiune de funcție, de titulatură universitară sau de domiciliere pe Bisericii Ortodoxe ori pe Bishop's Avenue-ul londonez. E pur si simplu o chestiune de onoare, care poate face din cerșetor prinț și viceversa.
Ioana Romana Laurențiu
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
