Pro sau contra Roşia Montană?

Pro sau contra Roşia Montană?
O întrebare care se pune din ce în ce mai des în spaţiul public din Ardeal. O întrebare la care ar trebui să răspundă politicieni, ardeleni, jurnalişti, reprezentanţi ai societăţii civile şi, cu siguranţă, în primul rând locuitorii zonei, moţii şi urmaşii lor, trăitori prin ţară ori prin străinătăţuri.
Copii sau nepoţii moţilor trăiesc, în marea lor parte, în Cluj ori în Alba, dar, cu siguranţă, şi în Spania ori Italia, unde viaţa i-a dus pentru “mai bine”. Un “mai bine” pe care, din păcate, nu l-au mai găsit acasă. Între “Gheţarul de la Scărişoara”, “Huda lui Papară”, “Piatra Despicată” ori pe “Vârtop”, la Roşia Montană, Lupşa, Sohodol, Bistra, Bucium, Albac, Arieşeni, Gârda de Sus, Vidra sau în Câmpeni ori Abrud, am crezut mult timp că poate voi ajunge să văd un “Tirol” românesc. Unul mutat din Alpii austrieci în Apusenii Carpaţilor neaoşi. Un loc în care Câmpeniul vacanţelor mele de vară să aducă a Kitzbuhel. O Bistra care să semene cu Kirchberg ori un Abrud care să pară St. Johann în Tirol. Ori poate o Lupşa sau un Bucium care să aibă farmecul şi ordinea din Kufstein ori din Wörgl. Şi, cu siguranţă, un Arieşeni care să mă ducă cu gândul la Alpbach ori Mayrhofen.

Dar toate acestea nu s-au întâmplat pentru că este foarte greu ca atunci când te afli la “Mama Uta” - un loc gustos, de altfel, dar cu limite - să-ţi închipui cumva că eşti la Stanglwirt în Tirol, unde văcuţele mănâncă la doi paşi de masa ta. M-am întrebat de ce acolo se poate ca arhitectura tradiţională să fie respectată întocmai, cu lemnul şi piatra predominând, iar la noi Apuseniul meu drag să fie dominat de balustrăzi din inox şi termopan cu PVC de culoare albă - parcă reprezentative pentru “les nouveaux riches” din România ultimilor 20 de ani. Aţi trecut prin Apuseni în ultimul timp? Pregătiţi-vă să vedeţi scaune de plastic la terasele de pe marginea unor drumuri mai mult decât proaste şi o populaţie care şi-a pierdut tot mai mult speranţa că poate fi mai bine. Mi-am petrecut în copilărie şi apoi în adolescenţă o bună parte din vacanţele de vară sau de iarnă în Apuseni.

Am învăţat să schiez la Arieşeni. Am sărutat prima fată la Gârda şi am venit lângă foc murdar de ruj pe toată faţa, fiind cât se poate de mândru de asta. Am o cicatrice cât toată talpa stângă pentru că am încercat să impresionez un grup de fetişcane care se prăjeau pe malul Arieşului, trecând printr-o bulboană şi călcând la mal într-o tablă ce rânjea din cristalin. Puntea, podeţul, era la mai puţin de 100 de metri, dar mi s-a părut că sunt mai viteaz făcând asta...Vitejiile copilăriei. Am adunat afine cu pieptenele şi am transpirat la cules de zmeură. Am dus ciuperci şi zmeură la centrul de colectare de la Bistra pentru a face rost de nişte bani pentru batoane dulci de ciocolată sau de fistic luate de la Cooperativă ori Bufet. Am cărat pâine cu rucsacul până sus la Cătunul Pătrăhăiţeşti. Am prins peşte cu furculiţa în Arieş şi, pe ascuns, am pescuit în Iezer. Doamne, ce loc...!

Parcă acum văd cum mişunau peştii într-o apă ca lacrima. Am bătut Apusenii la pas. Cu prietenii de joacă şi apoi, de printr-a VII-a, cu prieteni dragi, cu cortul. De la Râmeţ, din chei până pe partea cealaltă la Întregalde şi de la Necrileşti şi Ciuruleasa până la Peştera lui Ionele şi Gheţarul de la Scărişoara. Vorbesc în cunoştinţă de cauză. Cunosc Apusenii poate mult mai bine decât mulţi dintre cei care astăzi apără cu înverşunare zona. De ce? De cine? Mă întreb şi eu, privind cu toleranţă manifestările proecologiste degenerate periculos în promarxism(???) într-un teritoriu care, dacă nu primeşte infuzie de capital, de invesţii reale, va muri! Ştiu, poate că în mintea multora e, acum, întrebarea normală, logică : ce riscă zona Apusenilor în cazul în care începe exploatarea la Roşia Montană? Ce se schimbă acolo?

Ce câştigă zona şi ce pierde? Ce se pierde poate fi compensat de ceea ce se câştigă...? Sunt întrebări de bun-simţ. Întrebări logice ale unor oameni de bun-simţ. Un lucru este cert. Să vedem împreună cum arată alte zone, şi sunt destule, unde există de ani buni astfel de exploatări. Să vorbim cu oamenii locului, să ne informăm şi să analizăm. Eu cred că ceva trebuie să se schimbe acolo. La Roşia Montană, în Apuseni, nu mai există speranţă şi asta trebuie resădită în sufletele celor bătrâni, dar mai ales a celor tineri, a celor care trebuie opriţi să mai părăsească locurile. Să fugă la oraş. Munţii noştri, ai moţilor, aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă, câte un loc de muncă pe la Cluj, Alba, Aiud, Oradea ori prin negre străinătăţuri.

Nu am reuşit în 20 de ani să revenim la doniţe şi ciubare şi la un turism real, după model tirolez sau bavarez, poate ar trebui să încercăm şi varianta infuziei de capital în zonă prin investiţii directe sau impozite şi taxe plătite de către cei care îşi pot asuma să investească pentru exploatarea aurului ce zace în muntii zonei. Sigur, sunt total de acord, cerând garanţii peste garanţii, că zona nu va fi pângărită, ci reinventată odată cu exploatarea. Poate o vom dezvolta obţinând bani pentru infrastructură şi servicii. Bani care nu au venit şi nu vin de la Centru. Mă simt tare aproape de Apuseni şi poate tocmai de aceea, după ani de reflecţii şi îndoieli, îmi asum faptul că proiectul RMGC poate fi o şansă reală pentru Apuseni.

Nu pot accepta ca zona să continue în promiscuitatea şi dezinteresul care o stăpânesc astăzi. Ori la bal, ori la spital! Eu zic să încercăm... Mai rău ca astăzi nu poate fi! Vreau şi eu să-mi duc viitorii copii şi apoi nepoţeii la schi pe Vârtop şi la cules de mure şi afine la Vidra, Sohodol, Bistra, Lupşa sau Roşia Montană. Dar vreau să îi duc pe infrastructură modernă şi în staţiuni montane care să ofere totul atât iarna, cât şi vara. Ştiu şi sunt conştient că administraţia centrală şi locală nu au banii necesari. Tocmai de aceea cred că proiectul RMGC poate fi o şansă. Şi mai vreau ceva, cătunele şi satele Apusenilor să fie populate de oameni care au şansa unor locuri de muncă, nu vreau să se întâmple ceea ce s-a întâmplat cu satele săseşti părăsite înainte de ’90 şi imediat după de către etnicii germani din Transilvania. O zonă a cărei populaţie se stinge fără speranţă nu va avea şansa să ofere spre cunoaştere, generaţiilor viitoare, istoria locurilor.


Comenteaza