Procesul Bologna. Nevoia schimbării direcţiei.

În peisajul creat de aplicarea Declaraţiei de la Bologna (1999), în ţările europene s-au conturat în ultimul deceniu două curente: curentul universitarilor şi funcţionarilor din învăţământul superior care aplică disciplinat hotărârile şi prescripţiile autorităţilor, fără a se mai întreba asupra consecinţelor, şi curentul celor care integrează procesul Bologna în istoria universităţii europene, căpătând astfel o perspectivă mai largă, şi observă, cu un salutar ochi critic, dificultăţile universităţilor europene de astăzi.

Între timp, s-au acumulat obiecţii la adresa direcţiei actuale a politicii universitare europene. Bunăoară, autori americani obiectează că Europa îşi distruge diversitatea universitară şi creativitatea intelectuală optând pentru standardizarea nivelului înalt de performanţă (în locul standardizării, eventuale, a minimului). Cei mai mulţi europeni acuză prevalenta criteriilor cantitative în evaluarea rezultatelor pregătirii studenţilor (câte credite s-au obţinut, câţi absolvenţi sunt, câţi au fost absorbiţi de piaţa muncii etc), în dauna conţinutului şi a calităţii. Mulţi critică alunecarea cercetării ştiinţifice în măsurarea cantitativă a publicaţiilor, evitându-se întrebarea gravă a relevanţei şi impactului tehnologic şi cultural al cercetării. Alţii resping degradarea profesorului la rangul unui funcţionar şi demisia civică şi morală a specialiştilor. În sfârşit, tot mai mulţi europeni interoghează orizontul actualei evoluţii a universităţilor europene, funcţionalismul, concretismul şi futurismul negativ ce se cultivă pe scară mare.

Ating aceste obiecţii Declaraţia de la Bologna? Sunt faptele menţionate imputabile acestui document? Opinia mea este că Declaraţia de la Bologna (1999) rămâne un document care a decis o reorganizare înăuntrul unei culturi universitare care, cel puţin prin Magna Charta Universitatum (1988), îşi reasuma valorile universităţii europene dintotdeauna. Declaraţia nu a inaugurat o nouă cultură universitară, ci mai curând a reafirmat aceste valori. Ceea ce justifică, însă, obiecţiile amintite şi a dus la aplicările mercantiliste şi funcţionaliste ale Declaraţiei de la Bologna este împrejurarea că aceasta s-a întâlnit, în aplicare, cu gândirea îngustă şi dogmatică a neoliberalismului, care i-a imprimat direcţia. în loc să se aplice, cum a apărut, în cadrul culturii universitare configurate de valorile europene, Declaraţia s-a aplicat în cadrul unei viziuni asupra universităţii şi societăţii care exaltă competiţia pe pieţe. Aşa cum odinioară, marxismul răsăritean a considerat societatea şi instituţiile din punctul de vedere al luptei de clasă, neoliberalismul actual consideră societatea tot dintr-un punct de vedere „metafizic" (adică dogmatic şi împotriva faptelor) - al unei metafizici a competiţiei de pe piaţa globală.

Nu fac aici o analiză a neoliberalismului actual şi nici nu vreau să îi evoc acum implicaţiile în politica universitară ( "capitalismul academic", cum spunea Richard Munch). Fac doar trei observaţii privind situaţia pe care ideologia neoliberalismului a generat-o în universităţi, care este pusă uneori indistinct în seama Declaraţiei de la Bologna.

Prima observaţie este că trebuie să distingem liberalismul (viziunea orientată spre suprimarea limitărilor afirmării individului - o viziune personalistă), neoliberalismul anilor treizeci (orientat spre reafirmarea unor valori ale personalismului liberal) şi neoliberalismul actual (viziunea care vede în competiţia de pe piaţă cheia rezolvării problemelor oamenilor). Astăzi, ne confruntăm în universităţi cu măsurile şi efectele neoliberalismului actual.

A doua observaţie este aceea că neoliberalismul actual a modificat conceptele cu care operăm în abordarea învăţământului superior. Această modificare a dus la părăsirea universităţii - devenite, din păcate, autarhică - a Europei în favoarea unei legături dubioase, prea costisitoare şi negativă în implicaţii dintre universitate şi societate. Să listăm succint aceste concepte: vorbirea despre formare de personalităţi ştiinţifice şi culturale ca misiune a universităţii a fost înlocuită cu formarea de „human capitaf; „formarea de specialitate" a fost substituită cu „crearea de competenţe"; „universitatea" cu „instituţia de învăţământ superior"; „luminarea" asupra situaţiilor cu „informarea"; „guvernarea" cu „guvernanta"; „eficacitatea" cu „eficienţa"; „conducerea colegială" cu „preşedinţia"; „opera" personală cu „publicaţiile"; „inovaţia" culturală cu „publicaţiile ISI" şi altele. Disciplinele însele au fost reconfigurate (şi, până la un punct, desfigurate!): „pedagogia" a fost înlocuită cu „ştiinţele educaţiei", „economia" cu „gestiunea afacerilor", „dreptul" cu „ştiinţele juridice", „biologia" cu „ştiinţele vieţii" şi altele. Aceste substituiri pot aduce detalieri sugestive, dar maschează esenţa şi diferenţa domeniilor.

A treia observaţie este că aceste concepte ale neoliberalismului au deja consecinţe practice în universităţile europene şi afectează aplicarea Declaraţiei de la Bologna. Să le rezumăm cât mai succint: universităţile devin întreprinderi şi îşi reduc impactul cultural în societate; formarea noilor generaţii se concentrează asupra competenţelor private de viziune; cercetarea ştiinţifică face din publicaţiile înregistrate în bazele internaţionale un scop în sine; pregătirea lingvistică se reduce la engleză, adesea însuşită sumar de provincial; persoane cu pregătire de meşteşugar şi slabă cultură trec drept specialişti; profesorul universitar este surclasat de evaluatori improvizaţi; instrucţia s-a rupt din nou de educaţie; dezbaterea universitară asupra crizelor imanente realităţii şi deschiderea orizonturilor spre un viitor mai bun s-au stins; tradiţiile universitare sănătoase sunt trimise prematur la muzeu. Restructurarea universităţilor - trecerea la două cicluri (bachelor şi master), dezvoltarea dimensiunii europene etc. - prevăzută de Declaraţia de la Bologna a fost absorbită de o viziune comercialistă asupra educaţiei.

A patra observaţie este că în multe universităţi europene „procesul Bologna" este preluat de o formă de gouvernance care îl distorsionează, într-adevăr, prin împiedicarea considerării lor unitare. Dacă prin gouvernance înţelegem - ceea ce se şi face -ansamblul regulilor care structurează o comunitate, atunci este aproape evident că ne aflăm în Europa în cursul trecerii, cultivate de neoliberalism, de la guvernarea reprezentativă la gouvernance. Prin forma de gouvernance care a câştigat terenul, ce a fost preluată din corporaţiile economice, anumite decizii sunt descentralizate şi distribuite actorilor spre a-i stimula să îşi asume iniţiativa în direcţii prestabilite şi să mărească astfel producţia întreprinderii respective. Această formă de gouvernance trece pentru mulţi naivi drept fără cusururi şi este luată ca ceva de la sine înţeles.

Am arătat, în conferinţa prezentată la Carlton University (Ottawa), că gouvernance a luat, în unele instituţii din Europa Centrală şi Răsăriteană, forma unui „populism democratic". Între timp, mai ales autori francezi au indicat cu perspicacitate condiţiile istorice care au făcut posibilă gouvernance (globalizarea, victoria Occidentului, acceptarea de către oameni a situaţiei date, lunga perioadă de pace din Europa, încrederea în rezolvarea prin ştiinţă şi tehnică a problemelor oamenilor, considerarea societăţii ca „maşină de producţie", reducerea politicii la supravegherea jocului social etc.) şi au dezvăluit opoziţia gouvernance faţă de democraţie. Aduc aici, în plus, trei argumente critice la adresa gouvernance. Primul este acela că gouvernance distribuie decizia printre actorii unei comunităţi, dar, odată cu aceasta, dizolvă răspunderea pentru ceea ce se petrece în comunitate. Guvernanţa anonimizează răspunderea. Al doilea este acela că gouvernance concentrează actorii asupra rolurilor individualizate şi scoate din discuţie cooperarea, solidaritatea şi acţiunea în comun pentru a schimba situaţia. Guvernanţa individualizează soluţiile la probleme care reclamă soluţii colective. Al treilea argument este acela că gouvernance împrăştie decizia în comunitate, dar scoate din discuţie întrebarea cu privire la deţinătorii puterii. Guvernanţa ascunde deţinătorii puterii în spatele unei complexităţi socotită impenetrabilă.