Cel puţin, aşa se vede de departe. Dacă aprofundăm puţin situaţia, lucrurile capătă accente diametral opuse, pe alocuri tragice.
Prim- ministrul este şeful puterii executive reprezentate de Guvern, după scriptele constituţionale. Forţa sa rezidă din forţa executivului pe care îl conduce, iar în situaţia de faţă avem de-a face cu un guvern rupt în două. Dacă luăm de bună cea mai plauzibilă explicaţie a dezertării d-lui Stolojan, şi anume faptul că deciziile privind echipa guvernamentală s-ar fi luat cu totala ignorare a opiniilor prim- ministrului desemnat, nu putem avea îndoieli că principala calitate a d-lui Boc faţă de cel pe care l-a înlocuit este docilitatea cu care a acceptat sforăria împărţirii posturilor. Privim diversele formule de cabinet şi constatăm două principii fundamentale care stau la baza lor: bătaia cruntă pe ministerele cu bugete de investiţii apreciabile şi eterna rotaţie a cadrelor, sub forma reciclării la infinit a unor oameni fideli.
Criteriul competenţei şi performanţei manageriale rămâne pe dinafară, iar dl. Boc va ajunge să păstorească peste un guvern-dragon cu două capete, ambele la fel de hapsâne, care se vor ciorovăi zi-lumină, ignorând total necesitatea adoptării unor politici publice coerente. O dată în plus, puterea premierului va fi minată şi de influenţa d-lui Băsescu, cu toate intenţiile sale bune pe care încă i le pot prezuma, de autoritatea tutelară prin care PD-L şi-a câştigat o mare parte din electorat. în cazul unei rupturi dintre cele două părţi – fie din oftica preşedintelui, ale cărei semne devin tot mai transparente, fie din răzvrătirea subită a unor facţiuni ale partidului împotriva ascendentului de la Cotroceni – dl. Boc ar putea să-şi încheie mandatul cu mult înaintea sorocului, printr-un eşec insurmontabil.
Sprijinul din partea puterii legislative a Parlamentului ar trebui să fie la o cotă nemaiîntâlnită după 1989, de aproape 70%. Dar să nu uităm că întreaga structură politică a puterii se fundamentează pe o înţelegere fragilă, între două partide care nu au cum să îngroape, ca la un semn, o istorie completă de conflicte violente. Şi pe acest plan, libertatea de mişcare a d-lui Boc este limitată, atâta timp cât fracţiunea parlamentară asupra căreia ar avea control este ferm minoritară.
Din punctul de vedere al puterii judecătoreşti, dl. Boc moşteneşte un sistem de justiţie anchilozat, confuz şi, nu în ultimul rând, corupt. Infrastructura juridică de natură legislativă – corpul de legi ale statului român – este un hăţiş a cărui dezlegare este similară descâlcirii nodului gordian. Iar cum, în această situaţie, tăierea lui nu este posibilă, sistemul n-are încotro decât să funcţioneze inerţial, pe un fundament nedesluşit. Materialul uman nu este nici el de cea mai bună calitate, nici umană, nici profesională, dar mecanismele de autoreglare din interiorul breslelor de jurişti fac imposibilă reformarea sistemului fără acordul celor „reformabili”. Mutatis mutandis, aceeaşi observaţie este valabilă şi cu referire la birocraţia instituţională a statului, încremenită într-un proces de imposibilă reformă.
Perspectiva puterii financiare a guvernului Boc este sumbră: gaura lăsată în buget de predecesorii liberali, încasările bugetare în plină prăbuşire, guri flămânde larg deschise în sectorul bugetar, presiuni în creştere legate de necesitatea unor investiţii publice urgente, necesitatea co-finanţării proiectelor pe bani europeni. La toate acestea se adaugă recent lansatul program de guvernare, care dă impresia unei compilaţii din promisiunile electorale aberante făcute de cele două partide în campanie. Doar programul spaţial al d-lui Geoană a fost lăsat deocamdată pe dinafară. Iată cum, deşi dl. Boc promitea că se va consulta cu un grup de experţi finanţişti ai Băncii Centrale înainte de a redacta forma finală a programului, documentul final are aparenţa unei glume proaste pe patul de moarte.
Nici a patra putere nu-l slăbeşte deloc pe noul premier. După ce în perioada 2000-2004, dl. Boc a fost unul dintre răsfăţaţii presei, în ultimii 4 ani imaginea sa privită de la Bucureşti nu a mai cunoscut decât o singură dimensiune, exprimată prin sintagma declasantă bine cunoscută, „trompeta lui Băsescu”. Mai contează astăzi pentru cineva măsura în care expresia se reflectă în realitate? Mai deloc, sau cum spun italienii, „se non č vero, č ben trovato”. Prin repetarea obsesivă a unor idei, oricât de absurde, oamenii ajung să le creadă ca fiind adevăruri de netăgăduit, iar presa ştie atât de bine asta. Preeminenţa presei centrale, făcute la Bucureşti, deformează realitatea clujeană redată mediatic în aşa măsură încât dimensiunea de primar competent a d-lui Boc a dispărut din presă ca prin minune, rămânând spre reflecţie doar clujenilor.
în lunile următoare, primarul nostru va fi în mare pericol. întâi, pentru că traiul în poziţia ingrată dintre atâtea ciocane şi atâtea nicovale poate fi curmat brusc, de parcă nici n-ar fi fost vreodată. Apoi, la eventuala revenire în Clujul deopotrivă seducător şi sedus, firul vieţii politice a cetăţii nu mai poate fi reînnodat din acelaşi loc, pentru că nici Clujul, nici primarul său nu vor mai fi aceiaşi. între timp, dl. Boc va avea misiunea unui acrobat pe sârmă, căruia greşelile îi pot fi fatale. Locvacitatea, versatilitatea, competenţa – temeinică şi demonstrată, deşi poate prea îngustă – şi moştenirea bunului- simţ moţesc sunt calităţile care l-ar putea salva şi care îi pot da şansa de a ţinti chiar şi mai sus.
Până vom afla deznodământul, mie tot mi se pare că Domnia sa a dat cioara grasă de la Cluj pe colibri-ul şchiop de la Palatul Victoria.
