Aşa stând lucrurile, mã opresc aici asupra problemelor puse de-a lungul anului universitar recent încheiat, cãutând sã pãstrez vie problema însãşi (şi a încuraja astfel reflecţia maturã) şi fãcând fireasca despãrţire de rãtãciri.
Pretutindeni în lumea civilizatã accesul la învãţãmântul superior s-a înlesnit, efectivele de studenţi au crescut masiv. Din decembrie 1997 în România universitãţile însele hotãrãsc admiterea.
Ca efect, Universitatea Babeş-Bolyai (fiecare catedrã şi fiecare facultate stabilindu-şi autonom cifrele de şcolarizare) s-a dezvoltat enorm (de la 11.000 studenţi în 1971, trecând prin 13.000 în 1993, la 53.000 în 2004 şi 55.000 în 2007). Evident cã şi aici s-a petrecut masificarea – fenomen pozitiv, cel puţin din motivul cã mai mulţi tineri decât oricând au şansa studiilor universitare, iar nivelul cultural în societate sporeşte.
în faţa masificãrii s-au profilat însã douã opinii: unii considerã cã, fenomenul fiind pozitiv, nu mai este nevoie sã se facã altceva decât sã se încaseze banii studenţilor, în timp ce alţii atacã mãrirea efectivului de studenţi (rãspândind aberaţia “sunt prea mulţi studenţi”). Ultima atitudine este cel puţin infantilã şi este promovatã, paradoxal, de universitari care nu au studenţi şi de unii care, la vremea lor, au devenit studenţi tocmai datoritã deciziei de mãrire.
Ambele atitudini sunt greşite, cãci masificarea nu te lasã sã stai cu braţele încrucişate; pe de altã parte, sporirea efectivelor de studenţi (amintesc cã în SUA 81% dintr-o cohortã urmeazã învãţãmântul superior, în Europa actualã 57%, în România semnificativ mai puţini) trebuie folositã pentru o diversificare a nivelelor de pregãtire şi o intensificare a studiilor superioare. Este pãcat cã în ţara noastrã, în loc sã se punã la punct masterul, doctoratul (invadate în ultimii ani de hotãrâri guvernamentale greşite) şi formarea continuã, se pierde timpul cu opinii rãtãcite, care nu duc nicãieri.
Universitãţile sunt chemate astãzi sã-şi mãsoare relevanţa economicã. Specializãrile, curricula, practica studenţilor sunt de conceput pe aceastã direcţie; o nouã interacţiune a specialiştilor cu mediul economic, administrativ, cultural este solicitatã. Universitatea Babeş-Bolyai a îmbrãţişat curajos aceastã direcţie, chiar dacã se mai invocã deviza “deoarece sunt universitar, am autonomia de a spune ce vreau şi de a face orice”.
Si aici însã delimitarea trebuie fãcutã, prin forţa lucrurilor, faţã de douã ideologii din societatea noastrã. Este ideologia celor care se fac cã nu înţeleg cã universitarul se confirmã, oriunde în lume, prin opera sa scrisã (fãrã trişare, fireşte) şi tipãritã. Nimic – nici autonomia, nici afilierile politice – nu dispenseazã universitarul de legitimare prin prestaţie şi operã proprie. Este, apoi, ideologia celor care vor sã vândã orice. Şi unora, şi altora trebuie sã li se aminteascã împrejurarea cã în universitate este vorba de cunoaştere, şi nu doar de aplicaţii, cã pragmatizarea necesarã a universitãţii nu înseamnã nici slãbirea cunoaşterii, nici comercializarea profesiei.
Oricum se rãstãlmãceşte însã relaţia dintre cunoaştere şi acţiune, nu este admisibilã reducerea teoriei la aplicaţii, a operei universitarului la administraţie, a conceperii soluţiilor ştiinţifice la improvizaţii. Pe de altã parte, este natural sã pretindã vehement altora relevanţã internaţionalã sau management performant cei care le au; altfel, totul este simplã demagogie.
Astãzi multiculturalismul este o temã internaţionalã de prim plan; anul 2008 este anul dialogului intercultural. Universitatea Babeş-Bolyai se poate mândri cã, începând cu 1995, a procedat la propria organizare în profil multicultural, conform tradiţiei culturale din Transilvania, şi a lansat tema multiculturalismului în ţarã, contribuind, totodatã, şi la profilarea europeanã a acesteia. Iniţiativa democraticã, de la adoptarea Cartei (1995) şi din anii ce au urmat, rãmâne un reper. împrejurarea cã în ultimii doi ani multiculturalismul a fost folosit de grupuscule haotice pentru a restaura acel naţionalism pe care Europa unificatã l-a marginalizat, nu trebuie, cred, sã ne erodeze convingerea cã organizarea multiculturalã este soluţia chibzuitã la Cluj.
Nimeni nu a considerat cã organizarea multiculturalã existentã nu are nevoie de dezvoltãri; aceste dezvoltãri trebuie însã fãcute nu pentru a-i mobiliza pe români, maghiari, germani, evrei, ucraineni, romi, unii împotriva altora, ci pentru a permite fiecãruia afirmarea identitãţii proprii, în cadrul Europei unite. Aşa cum se observã însã pe suprafaţa lumii, tema multiculturalismului – cu sursã istoricã, cu sursã în migraţia forţei de muncã, cu sursã în restructurarea economiei mondiale în condiţiile globalizãrii – capãtã împrospãtatã actualitate şi are nevoie de soluţii competente, la distanţã de trivialele manipulãri ale naţionalismului de odinioarã. Iar Universitatea Babeş-Bolyai, fiind în termenii reglementãrilor europene, poate juca în continuare un rol inovativ, în spaţiul internaţional.
O universitate centratã pe student este ceea ce Universitatea Babeş-Bolyai vrea sã întruchipeze. Ameliorãrile infrastructurii, reforma curricularã, informatizarea învãţãmântului, construcţiile de cãmine, sprijinirea organizãrii studenţilor, amplificarea cooperãrilor internaţionale, schimbarea pedagogiei universitare sunt câteva probe. în aceste direcţii, efortul instituţiei nu s-a încheiat nicidecum. Cerem studenţilor sã fie altceva decât “obiecte ale educaţiei” sau “clienţi” – şi anume parteneri în întreprinderea comunã a învãţãrii şi inovãrii.
Ca universitari trebuie sã chestionãm nu numai învãţãmântul, ci şi condiţiile învãţãrii, nu doar ce se învaţã, ci şi ce rãmâne şi ce se poate face cu ceea ce se învaţã. Numai o universitate în care studenţii gãsesc motive de mândrie cã-i aparţin conteazã cu adevãrat. Numai o universitate în care fiecare cadru didactic se exprimã în spaţiul inovaţiei poate conta astãzi. Doar o politicã universitarã orientatã spre competitivitate profesionalã aduce beneficii şi satisfacţii celor ce însufleţesc o universitate.
Abordãrile englezeşti de astãzi – care, se ştie, nu sunt deloc tributare vreunui romantism – considerã, pe bunã dreptate, cã un rectorat are ca sferã de activitate domeniile executiv, academic, politic, moral, strategic. Optica dominantã în unele cercuri (“universitatea este strãinã de politicã”) este eronatã, fiind bazatã pe confuzia dintre cerinţa legitimã ca abordãrile instituţionale sã nu fie penetrate de criterii politice şi cerinţa falsã de a opri politica la intrare. Aceastã cerinţã este falsã din cel puţin douã raţiuni: nu se poate respecta de cãtre nimeni şi implicã dezarmarea moralã şi politicã a intelectualilor.
Universitatea Babeş-Bolyai a mers, în mod benefic, pe altã cale: cei mai calificaţi intelectuali s-au pronunţat în 2004, dar şi în 1992, 1996, 2000 şi ori de câte ori a fost nevoie, pentru sprijinirea politicilor reformatoare din România postdecembristã. Este un titlu de mândrie al Universitãţii Babeş-Bolyai faptul istoric cã personalitãţile ei majore s-au pronunţat astfel şi cã au participat, cu contribuţii distincte, la reformã, la ataşarea ţãrii la valorile lumii libere, la intrarea în NATO şi la integrarea în Uniunea Europeanã. Universitatea Babeş-Bolyai a fost în ultima decadã, în mod benefic, nu în urma, ci în faţa necesarelor reforme!
S-a întâmplat cã unii dintre politicienii sprijiniţi au dezamãgit; dar aceasta nu este o scuzã indirectã pentru cei care în decembrie 1989 se ascundeau dupã perdele, iar în perioada urmãtoare s-au fofilat aşteptând sã vadã cine este mai tare. în definitiv, fiecare universitar s-a angajat voluntar, ca cetãţean, în acţiuni civice şi politice şi nimeni nu a fost forţat sã semneze vreun manifest. Iar susţinerea din partea universitarilor nu a fost nicidecum, pentru nimeni, un cec în alb pentru orice contexte
