Astfel de observaţii a prilejuit oricărui cunoscător al scenei intelectuale din zilele noastre recentul incident din renumita universitate “La Sapienza”, de la Roma. După ce Senatul universitar a adresat Papei, în numele a peste patru mii de membri ai corpului academic, invitaţia de a susţine o conferinţă aniversară (universitatea fiind iniţiativă pontificală), o mână de profesori s-a opus vizitei, propagandistic şi gălăgios, invocând laicitatea ştiinţei şi opinia fostului Cardinal Ratzinger privind procesul lui Galilei.
Cu desăvârşită demnitate, Vaticanul a declinat vizita, dar a publicat conferinţa Suveranului Pontif, care propunea, în mod interesant, meditaţia asupra întrebării: ce poate spune Papa la aniversarea unei universităţi dedicate cercetării ştiinţifice? Acţiunea reprobabilă a acelei mâini de profesori ridică multe întrebări:
Nu cumva însăşi democraţia a devenit vulnerabilă în faţa grupusculelor agresive, în era mediatizării maxime? Nu cumva căutarea adevărului este acum folosită ca ideologie de împiedicare a dezbaterii? Nu cumva sunt cercetători ştiinţifici care nu mai citesc destul?
Se poate discuta îndelung asupra fiecărei întrebări. Mă limitez la a evoca, cu comentarii inevitabil concise în cadrul de faţă, împrejurările care acutizează astăzi tema relaţiei dintre raţiune şi credinţă şi-i conferă noi orizonturi de dezlegare.
Cronologic, este de început cu anii 1971-73, când mai mulţi fizicieni (Robert H. Dicke, Brandon Carter, Paul Davies), din SUA, Israel şi Australia, au observat că ceea ce s-a asumat în construcţia teoriilor din fizică şi biologie (constanta vitezei luminii, constanta lui Planck, constanta lui Boltzmann etc.) drept “constante ale naturii” sunt mărimi convergente cu apariţia vieţii şi a minţii umane.
Astfel s-au putut formula argumente pentru a se accepta “principiul antropic” de organizare a universului. Cine, însă, putea să pună universul pe baze antropice? Fizicianul Paul Davies (The Mind of God ..., 1992) a găsit în evoluţie semnele unei “mind of God” şi a repus, astfel, în discuţie relaţia dintre religie şi ştiinţă.
Un alt fizician, Frank Tipler (Ein – Designer Universum, 1973), a argumentat că legile fizicii ar trebui acceptate indiferent de compatibilitatea lor cu Geneza, celebra carte a Bibliei (“O lege fizică nu ar trebui niciodată să fie denunţată doar datorită obiecţiilor religioase contra consecinţelor ce rezultă din ea”), dar a tras o concluzie neaşteptată: în virtutea a înseşi legilor cunoscute ale fizicii, universul există de la un moment dat, iar chiar legile fizicii presupun astfel intervenţia cuiva din afara spaţiului şi timpului.
Pe scurt, chiar legile fizicii presupun existenţa lui Dumnezeu! Un biolog, Rupert Riedl (Die Strategie der Genesis. Naturgeschichte der realen Welt, 1976), argumentase deja că “nimeni nu poate gândi fără premise metafizice”, încât nici înţelegerea unei legi din ştiinţele naturii, fie şi din fizică, nu se atinge fără asumpţii ce depăşesc acea lege. încurajat de noile dezbateri din ştiinţele naturii, Hans Küng (Der Anfang aller Dinge. Naturwissenschaft und Religion, 2005) a privit “minunile” relatate de Biblie nu ca “întreruperi ale cursului controlat de legile naturii”, ci ca “interpretări”, aşadar nu drept “relatări de evenimente”, ci ca “semne” ale prezenţei unei puteri supreme în lume.
Fizicienii, biologii, filosofii, teologii lucizi nu-şi mai propun astăzi
să tranşeze odată pentru totdeauna relaţia dintre ştiinţă, religie, filosofie
şi nu susţin exclusivismul vreuneia.
Ei propun însă cooperarea acestora. Habermas pledează pentru “dialogul”
continuu deschis al marilor forme ale spiritului, Joseph Ratzinger a vorbit
despre “necesara corelaţionalitate dintre raţiune şi credinţă” (Dialectica
secularizării. Despre raţiune şi
credinţă, 2004), iar Hans Küng a vorbit despre “complementaritatea” lor.
Relaţia dintre credinţă şi raţiune s-a acutizat şi din altă perspectivă: emergenţa fundamentalismului religios, care a relansat formula unui Dumnezeu “absolut transcendent”, “divinitate arbitrară”.
în reacţie, mai mult decât oricine, Papa Benedict al XVI-lea (cu două cărţi memorabile: Glaube und Vernunft, 2006; Gott und die Vernunft, 2007) a argumentat trei teze cardinale: “a acţiona în pofida raţiunii este contrar esenţei lui Dumnezeu”; a-l concepe pe Dumnezeu ca logos ţine nu doar de impactul elenismului asupra creştinismului, ci chiar de ascendenţa iudaică a Bibliei; astăzi este nevoie de o “autocritică” a înseşi înţelegerii moderne a raţiunii, care să o facă conştientă de sensul, sfera de aplicare legitimă şi limitele ei.
