Răul cel mai mare. Şi răul cel mai mic

Răul cel mai mare. Şi răul cel mai mic
Crin Antonescu afirmă că răul cel mai mare este PSD. Primejdia majoră. Ipoteză în care PSD va deţine, practic, toate pârghiile executivului.

Preluând, deci, şi preşedinţia. Şi, evident, conducerea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Cu tot ce implică asta. Adică cu serviciile. Partidul stat. Iar Victor Ponta susţine că răul cel mai mare e altundeva. E Traian Băsescu. Cu întreg regimul sau, cu maleficul aparat pe care l-a creat şi l-a utilizat împotriva românilor. La rândul sau, Băsescu susţine că răul cel mai mare e baroniada. Şi injustiţia. Baroniada ar creşte exponenţial dacă PSD câştigă, iar justiţia s-ar duce la vale. Ca şi reforma statului. Făcută, evident, de el. Care dintre cele trei rele este, totuşi, cel mai mare? Şi care este răul cel mai mic?
 
Parcă acest popor este blestemat. Mereu şi mereu am avut de ales dintre mai multe rele. Şi nu dintre mai multe lucruri bune. Răul cel mai mic a fost ales atunci când, în finala prezidenţialelor, au rămas Ion Iliescu şi Corneliu Vadim Tudor. Răul cel mai mic a fost atunci când a fost creată struţo-cămila CDR, pentru a putea fi învins PSD. Răul cel mai mic a fost şi când Alianţa D.A. a pus împreună două partide care, în final, şi-au scos ochii. PD şi PNL. Şi, până la urmă, tot opţiunea pentru răul cel mai mic a dus şi la crearea unei noi struţo-cămile, care s-a numit USL.
 
USL nu mai există. Şi e greu de presupus că va mai exista. Chiar dacă unii cred că PNL va fi decapitat după europarlamentare. Că, în eventualitatea în care nu face 20%, va fi necesar un congres. Şi că acel congres îl va scoată pe tuşă pe Antonescu şi îl va instala pe Tăriceanu, care a bătut palma cu Ponta.
 
Aşadar, cum stăm? Care este răul mare şi care este răul mic? Este evident că ultimele alegeri au fixat în memoria timpului principala dorinţa a românilor. „Dreptate până la capăt", sloganul campaniei electorale, a fost principalul vector politic. Şi a însemnat, în mod clar, că cetăţenii României doresc să dea de pământ cu regimul Traian Băsescu. Cu tot ceea ce înseamnă el. Începând cu acest personaj malefic. Şi terminând cu întreg aparatul creat de acesta şi care nu numai că a schimonosit democraţia şi ideea de justiţie, dar a creat un stat autarhic. Care pregătea o formă modernă de dictatură personală.

Mai stă în picioare acest deziderat atât de popular? Da şi nu. Da, fiindcă regimul Traian Băsescu încă funcţionează. Încă provoacă traume şi suferinţe, încă atacă în profunzime sistemul democratic. Şi nu, fiindcă acest regim este pe sfârşite. El nu a fost omorât de către USL. Din diverse motive. În schimb, regimul Băsescu este condamnat la moarte naturală.

La sfârşitul acestui an, Băsescu nu va mai fi preşedinte. Iar trădătorii, în număr mare, încolonaţi acum în armata sa, vor face ceea ce ştiu să facă. Vor schimba armele. Vor trece alături de nouă putere. De noii stăpâni. Aceasta este o realitate implacabilă. Ce ar mai putea Băsescu să facă în viitor? Să încerce să crească scorul partidului său. Să încerce negocieri cu finaliştii alegerilor prezidenţiale. Să încerce să pună condiţii, să primească promisiuni sau chiar garanţii de imunitate. Şi, la limită, să pretindă, dar nu să şi obţină o funcţie de prim-ministru. E maximum ce mai poate să facă Băsescu.
 
În schimb, un PSD victorios poate face mai mult. Într-adevăr, el poate lua sub control România pentru o perioada lungă de timp. Într-adevăr, PSD, bazat pe baronii locali, poate consolida acest fenomen. Ceea ce ar putea conduce la împărţirea statului în 42 de feude. Sau chiar mai multe. Şi PSD, odată realuata integral puterea, invocând nedreptăţile şi abuzurile reale săvârşite de Traian Băsescu şi sub pretextul evitării acestora în viitor, poate face în aşa fel încât justiţia să regreseze.
 
Afirmaţiile lui Traian Băsescu legate de justiţie, de reforma statului care, vezi, Doamne, ar fi puse în pericol în eventualitatea în care vor fi administrate altfel de cum a făcut-o el, sunt, însă, total false. Din simplul motiv că, în numele justiţiei, Băsescu a instaurat injustiţia. Folosindu-se în mod ruşinos de procurori şi judecători. Şi transformând această putere în stat, care ar fi trebuit să fie independenţă, într-un instrument al luptei sale politice. Cât priveşte reforma statului, ea nu a existat. Pentru că o adevărată reformă înseamnă transformarea instituţiilor statului într-o manieră care să aducă beneficii suplimentare cetăţenilor. Dar nu au existat beneficii. Ci doar prejudicii.
 
Prin urmare, dintre cele trei scenarii numai unul poate fi adevărat. Şi eu cred că adevărat este scenariul propus nu de Ponta, nu de Băsescu, ci de Crin Antonescu.

Comenteaza