Rãzboinicii sfârşitului luminii

Rãzboinicii sfârşitului luminii
Îngropat într-un jilţ de aur din palatul binefãcãtorului sãu, catindatul rânjeşte tãlâmb ca întotdeauna spre obiectivele camerelor de filmat. Cimitirul Sãracilor de la Sighet, unde Iuliu Maniu îşi aflã somnul de veci al martiriului onoarei, se cutremurã în anonimat. Memoria Seniorului Coposu rãmâne apanajul nostalgicilor colecţionari ai “României Libere” din zorii democraţiei noastre originale.

Ion Mihalache retrãieşte coşmarul unei înscenãri odioase împotriva partidului, atâta doar cã acum nimeni nu mai poate opune rezistenţã. Ion Diaconescu trãieşte momentul cu amãrãciune indicibilã şi evadeazã uşor, ca pentru sine, în anii ’90.

De la micimea staturii PNŢCD-ului de azi, prigoana fesenistã de atunci capãtã alura unei Vârste de Aur: “Trãiam din pensii, nu aveam chirie mare pe sediu, mai aveam un donator. Partidul nu prin asta trãia, ci prin trecut, prin luptã, prin capitalul moral. Eram deja bãtrâni... dar Maniu ne ceruse sã nu lãsãm partidul sã moarã.”

Refuzat de liberali, Marian Miluţ, actualul preşedinte al PNŢCD, s-a reorientat cât ai zice “Tãmãdãu”, s-a întors pe flecurile ciocatelor sale de lux şi a luat-o la goanã, de ofticã, spre palatul din Aleea Alexandru. în câteva minute, zeci de ani de istorie verticalã ai unui partid-martir – mult timp aflat în lanţuri - au fost vânduţi pe doi arginţi. Dintr-o pocniturã de degete, Gigi îi va scurta simbria unui alde fluieraş, dornic sã-şi dea în stambã pe pãşunile Ligii I şi va îndesa conturile de campanie ale lui Pavelescu, ceea ce îi va permite acestuia sã batã câmpii cu graţie, în dulcele stil clasic, pe acordurile unui tragic cântec de lebãdã.

Când, înaintea alegerilor conducerii partidului, în ianuarie 2007, Gheorghe Ciuhandu a anunţat cã nu va mai candida pentru un mandat nou, PNŢCD se gãsea rupt în douã facţiuni rivale. Prima era condusã de doctorul ªerban Rãdulescu, preşedintele filialei Cluj a partidului, fost candidat la Primãrie în 2000, când a fost la o mânã de voturi distanţã sã salveze oraşul de alţi patru ani cu Gh. Funar.

 Fãrã sã exceleze prin veleitãţi de retor, Serban Rãdulescu se fãcuse remarcat prin discursul sãu plin de bun simţ şi fãrã stridenţe gratuite. De partea cealaltã, Marian Miluţ, apãrut în partid de nicãieri în urma fuziunii cu Acţiunea Popularã (o mai ţine minte cineva?), este un om de afaceri cu ambiţii politice înalte şi destui bani de donat cãtre partid.

Rezultatele congresului în care Miluţ a devenit preşedinte se rezumã simplu: banii promişi de Miluţ au învins discursul aşezat, ardelenesc şi cu orientare doctrinarã creştin-democratã limpede al lui Rãdulescu. La acea vreme, preşedintele filialei Neamţ îşi explica franc alegerea: “Marian Miluţ vine cu un proiect financiar şi de asta avem noi nevoie acum. Trebuie bani ca sã faci politicã.”

Trompeta de nãdejde a lui Miluţ în peregrinãrile sale prin filiale a fost Aurelian Pavelescu. CV-ul sãu politic adunã experienţa îndelungatã de trepãduş printr-o sumedenie de partide: începe la PNL, în anii ’90, la un moment dat se plictiseşte şi îşi face propriul partid, ajunge în PD şi intrã în Parlament în 2004. împreunã cu Cozmin Guşã şi Lavinia ªandru, face parte din conducerea Partidului “Iniţiativa Naţionalã”, din care este zburãtãcit repede, dupã ce Guşã a aflat cã negocia cu partidul lui Gigi Becali, fãrã sã fi întrebat pe cineva. în ultimii patru ani, a ieşit în evidenţã mai ales prin discursul arţãgos şi dizarmonic, cu accente şovine, capitol la care se potriveşte de minune cu noul sãu protector financiar.

întreaga mişcare îi convine de minune lui Gigi Becali: de unde sã fi scos el un candidat la Primãrie cu care sã nu se facã de râs? Totuşi, nu-şi putea permite ca pe tot parcursul campaniei partidul sãu sã tacã mâlc pe piaţa electoralã a celui mai mare oraş din ţarã, aşa cã soluţia PNŢCD s-a potrivit ca o mãnuşã. Mai mult, aceastã apropiere îi va da iluzia unei legitimãri a doctrinei creştin-democrate, pe care o trâmbiţeazã de zor.

în contrapartidã, dupã aceastã ultimã loviturã, din PNŢCD nu a mai rãmas aproape nimic. Doar privirea lãsatã în jos şi glasul tânguitor al lui Ion Diaconescu, ultimul martir ţãrãnist în viaţã, care priveşte neputincios cum o mânã de impostori au fãcut din partidul istoric o târfã politicã de joasã speţã, ce îşi oferã serviciile oricui ar fi dispus sã i le primeascã.

în final, pentru ultima oarã, onoreazã, dragã cititorule, jertfa înaintaşilor din Neagra Sighetului cu un suspin simbolic.

 De luni, PNŢCD nu mai existã. A rãmas doar carcasa unui partid eviscerat, atins cu virusul sindromului Stockholm şi ros de voracitatea letalã a membrilor de la vârf.

Comenteaza