Recitind Darwin (1)

Fiecare abiturient a întâlnit, cel puţin în clasele terminale ale liceului, termenii teoriei evoluţiei speciilor: “variaţii”, “selecţia naturală”, “evoluţie”.

 Cei care am studiat filosofia în perioada “micii deschideri” din 1966-71, am revenit, prin cursuri extinse de Evoluţionism şi genetică asupra teoriei. La universitatea din Cluj, profesorul Bogdan Stugren făcea cât se poate de accesibile noile cunoştinţe din biologia moleculară şi considera cu perspective noi evoluţionismul. între timp, dezbaterea internaţională asupra evoluţionismului s-a amplificat: pe de o parte, schimbările aduse de cercetările de biologie moleculară au permis privirea mai profundă în mecanismele genetice, pe de altă parte, plasarea omului în suişul evoluţiei a trebuit să fie nuanţată, mai cu seamă  în urma progreselor antropologiei.

 

 Astăzi, la 150 de ani de la publicarea Originii speciilor, cunoscutul opus magnum al lui Charles Darwin, ne aflăm neîndoielnic pe cursul unei noi înţelegeri a teoriei evoluţiei speciilor. Această teorie este mai bine contextualizată, iar prin contextualizare se dobândeşte mai buna ei înţelegere.

 

Vreau să contribui, la rândul meu, la această nouă înţelegere printr-un efort de a-i examina termenii de bază şi a o elibera astfel de presiunea ideologiilor sub care teoria a fost consacrată. De aceea, primul pas este recitirea Originii speciilor. Recurg pentru recitire la ediţia franceză (Darwin, L’origine des especes, Traduction d’Edmond Barbier revue par Daniel Becquemant, Flammarion, Paris, 2008), care include textul complet şi revizuirile necesare, astfel încât opinia celebrului autor să poată fi captată cu acurateţe.

 

La fiecare lectură, Originea speciilor este fascinantă şi edificatoare prin mulţimea experienţelor (faptelor) invocate şi calitatea inducţiilor făcute. Ceea ce conferă, de altfel, siguranţă perceptibilă autorului în generalizările sale. Cine vrea să încerce forţa inducţiei în cunoaşterea ştiinţifică găseşte exemplificări concludente în Originea speciilor. Darwin însuşi a arătat cât de adânc putem pătrunde în secretele naturii, punându-ne pe experimente şi pe colectarea experienţelor, înainte de toate. în acelaşi timp, el recunoştea cât se poate de explicit anvergura necunoaşterii noastre: “legile care regizează ereditatea sunt, în cea mai mare parte, necunoscute” (p. 60) sau “ignoranţa noastră în ceea ce priveşte legile variaţiilor este foarte profundă” (p. 227) – avea să repete în Originea speciilor.

 

întreaga argumentaţie, eminamente inductivă şi prin analogie, a Originii speciilor, converge spre a întemeia  teza după care “speciile nu sunt imuabile; eu sunt absolut convins că speciile care aparţin la ceea ce noi numim acelaşi gen descind direct dintr-o altă specie, de obicei stinsă, şi că varietăţile recunoscute ale unei specii, oricare ar fi, descind direct din această specie; eu sunt convins, în sfârşit, că selecţia naturală a jucat rolul principal în modificarea speciilor, deşi alţi agenţi au participat, de asemenea” (p. 52.). Darwin a construit argumentaţia sa plecând de la rasele domestice de animale, în care a văzut opera selectivă a omului interesat de anumite însuşiri ale animalelor, pe fundalul asumării “variabilităţii” ineluctabile. “Variabilitatea este regizată de numeroase legi necunoscute şi, mai ales, de corelaţii ale creşterii” (p. 92.).

 

 Autorul Originii speciilor imaginează un mecanism analog acţiunii selective a oamenilor, în cazul animalelor domestice, în sânul naturii. El introduce termenii specifici teoriei sale a evoluţiei speciilor: “la lutte pour la vie” (p. 112), “la lutte pour l’existence”, “sélection naturelle” (p. 113), într-un cadru conceptual îndatorat mărturisit celebrei ipoteze a lui Malthus, cu privire la înmulţirea în proporţie geometrică a populaţiilor vis-á-vis de sporirea în proporţie aritmetică a resurselor de hrănire (p. 115) şi urm.). El dă un tablou al lumii ale cărui implicaţii ideologice nu i-au fost străine: “Ideea acestei lupte universale provoacă reflecţii triste, dar ne putem consola cu certitudinea că războiul nu este neîncetat în natură, că teama este necunoscută, că moartea este general promptă şi că fiinţele viguroase, sănătoase şi fericite sunt cele care supravieţuiesc şi se multiplică” (p. 131).

 

Scopul nemijlocit al lui Darwin a fost să disloce teoria creaţiei relativă la fiecare specie (p. 546) şi să dea un alt tablou al naturii. Acesta îl vedem articulat, în Originea speciilor, după cum urmează: “sistemul natural este un aranjament genealogic, în care avem de descoperit grade de diferenţă cu ajutorul caracterelor permanente, oricare ar putea fi acestea, şi oricât de insignificante, oricare ar fi importanţa lor vitală (p. 551).

 

Darwin pune mai ales în seama lacunelor reconstituirilor geologice imaginea asupra naturii, axată pe diferenţa şi naşterea aparte a speciilor, pe imutabilitatea acestora. El pretinde explicarea a tot ceea ce se petrece în natură “prin legi care acţionează în jurul nostru. Aceste legi, luate în sensul lor cel mai larg, sunt: legea creşterii şi reproducerii; legea eredităţii care implică şi legea reproducerii; legea variabilităţii, rezultând din acţiunea directă şi indirectă a condiţiilor de existenţă, ale folosirii şi ale defectului de folosire; legea multiplicării speciilor în vederea ducerii luptei pentru existenţă, care are drept consecinţă selecţia naturală, care determină divergenţa caracterelor şi extincţia formelor mai puţin  perfecţionate” (p. 563). Cu aceste legi, Originea speciilor a pus în mişcare ceea ce mai târziu avea să se numească evoluţionismul.