Pun direct această întrebare având în vedere două fapte. Primul este acela că – în pofida impresiei multor cercetători ştiinţifici, care cred că investigaţiile experimentale sunt străine de concepţii generale (la rigoare de filosofie) – în mod inevitabil, descrierile lumii, oricât de factuale ar fi, recurg, măcar atunci când este vorba de termenii generali, cel puţin la acele concepţii. Al doilea este acela că termenii generali ai evoluţionismului lui Darwin sunt luaţi inevitabil din concepţiile timpului. De unde vin aceşti termeni, în mod exact?
Ipoteza că aceşti termeni rezultă din însăşi experienţele examinate de Darwin cade, căci, vrând-nevrând, de date empirice sau de date ale observaţiilor, în general, ne apropiem cu concepte. Ipoteza că termenii sunt preluaţi dintr-o anume filosofie consacrată a timpului ( Herbert Spencer a fost invocat adesea) cade având în vedere formaţia filosofică nesistematică a lui Darwin. S-a spus, pe drept, că “nu există «filosofie» la Darwin, ci un studiu şi o folosire darwiniană a filosofiei” (Patrick Tort, Darwin et la philosophie. Religion, morale, matérialisme, Kimé, Paris, 2004, p. 15).
Proba pentru ideea unui Darwin tributar concepţiilor timpului o furnizează astăzi reconstituirile biografice, care arată că, atunci când se îmbarca pe “Beagle”, pentru cercetările sale care au schimbat cunoaşterea, Darwin avea o singură concepţie: teologia naturală caracteristică unitarienilor. El avea, desigur, un training excelent în logica inductivă şi silogistică (făcut pe manuale precise ale vremii). Darwin a intrat, însă, într-o filozofie mai precisă atunci când şi-a formulat teoria; el nu şi-a abandonat nici un moment religia: deismul. Filosofia în care a intrat era, de fapt, o sumară “filosofie a existenţei” marcată de Malthus.
Ştim acum că oricât de sumară a fost aceasta, Darwin şi succesorii săi au aplicat-o, uneori neprecaut, multor subiecte, înainte de toate, înţelegerii culturii şi filosofiei înseşi. Chiar în această situaţie, însă, Darwin a invocat condiţii ale cunoaşterii experimentale, de natura metodologiei, pentru a lua distanţă de prescripţiile explicative ale religiei, dar a acceptat argumentul teleologic al existenţei lui Dumnezeu. în Autobiografie, de pildă, el exclude că “acest univers imens şi minunat” ar putea proveni dintr-o “necesitate sau hazard orb”.
Desigur că, în Filiaţia omului (1871), Darwin a plasat specia umană în prelungirea evoluţiei animale şi a propus abordarea evoluţiei culturale (de la instituţii la filosofie) ca prelungire a evoluţiei descrise de biologie. “Aşa cum toate animalele tind spre multiplicare dincolo de mijloacele lor de subzistenţă, tot astfel trebuie să se fi petrecut lucrurile cu progenitorii omului; iar aceasta a trebuit să ducă inevitabil la o luptă pentru existenţă şi la selecţie naturală” (Darwin, The Indelible Stamp: The Evolution of an Idea, Running Press, Philadelphia, London, 2005, p. 655). Darwin a propus considerarea, prin prisma selecţiei naturale, a înseşi faptelor de civilizaţie.
Ce lecturi general filosofice avea, de fapt, Darwin? între timp sunt explorate diferite Notebooks (1836-1844) pentru a da răspuns. Ele atestă un cercetător care se familiarizase cu Bacon, Burke, Comte, Cousin, Herschel, Hume, Whewell, Adam Smith, Dugald Stewart, din fiecare reţinând ceva (Stewart cu “teoria emoţiilor”, Burke cu tema “frumuseţii”, Lessing cu “teoria expresiilor” etc.).
Atunci când a scris Originea speciilor, Darwin era sub influenţa majoră a lui Malthus. Darwin prezintă cazul unui cercetător ştiinţific ce lectura cărţile de filosofie ale timpului, fără a ajunge la o filosofie personală organizată; el era un naturalist, care a ajuns la observaţii şi ipoteze noi, luându-şi termeni dintr-o concepţie influentă în context sau s-a lăsat inspirat de ea. Darwin l-a preluat pe Malthus şi l-a aplicat în lărgime, adică, aşa cum s-a spus deja în timpul său, inclusiv animalelor şi plantelor.
