Unii consideră că ţara ar fi în reforme (sănătate, educaţie, salarizare, pensii etc.) care ar fi chiar „reforma statului", ce ar trebui să fie dusă până la capăt. Alţii acuză alunecarea României în statutul unei colonii, ca urmare a pierderii unor mari unităţi economice prin privatizare („Petrom", „Banca Comercială Română", mari întreprinderi şi bănci), şi sugerează o revenire la statutul de suveranitate. După unele voci, România ar plăti şi acum începutul sângeros din decembrie 1989, când dictatura ar fi fost înlocuită cu un regim plin de carenţe, ce şi-ar vădi efectele şi astăzi. Sunt şi voci - este adevărat, puţine - care consideră că România s-ar fi abătut în 2012 de la cursul proeuropean şi proatlantic, încât o acţiune, fie ea şi de natura presiunii externe, ar fi oportună pentru a restaura direcţia.
Teza mea este cu totul alta: România a acumulat, chiar pe fondul succeselor politice majore (integrarea în Uniunea Europeană, apartenenţa la Alianţa Nord-Atlantică) de după 1996, probleme dificile - economice, instituţionale, culturale - şi tensiunile corespunzătoare, încât încheie un ciclu de evoluţie şi are nevoie de o reconstrucţie. Înţeleg prin reconstrucţie o reorganizare pe o nouă industrializare, o economie performantă, instituţii funcţionale şi democraţie maturizată, precum şi pe reorientarea resurselor culturale. Cu alte cuvinte, România a făcut paşi mari după 1989 pentru a deveni membru al comunităţii europene şi a înaintat până la integrările euroatlantice amintite. Dar, după ceea ce s-a petrecut între timp (recrudescenţa tentaţiilor de dictatură, fie ea şi tăinuită şi sterilă), întreaga construcţie de acum un deceniu are nevoie de o reconstrucţie. Habermas a numit cotitura din 1989, în ţările Europei Centrale şi Răsăritene, drept „revoluţie recuperatoare (nachholende Revolution)". România a parcurs această revoluţie, dar resimte nevoia unei reconstrucţii, care să fie un prag nou al democratizării şi modernizării proprii.
Orice discuţie despre democratizare şi modernizare depinde de conotaţiile acestor termeni, în dreptul cărora, în timpul nostru, spiritele se despart tot mai mult. Divergenţele contemporane, ştim bine, nu sunt atât între democraţi şi antidemocraţi şi nici între modernişti şi opozanţii lor tradiţionalişti, cât între democraţi feluriţi şi între modernizatori diverşi. De aceea, precizez că, aşa cum am argumentat în scrieri anterioare (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Academia Română, Bucureşti, 2012), fac distincţie între „democraţia aritmetică", „democraţie cu majoritate politică rezultată din alegeri libere" şi „democraţie ca formă de viaţă". Fac distincţie, de asemenea, între „modernizarea înjumătăţită", adică redusă fie la tehnologie şi economie, fie la participarea politică, şi „modernizarea reflexivă". Plec, în orice caz, pentru relevanţa şi precizia analizei, de la delimitarea în societate a sistemului economic, sistemului administrativ, sistemului politic şi sistemului cultural. Economia asigură bunuri şi servicii, administraţia facilitează accesul la acestea pe baze de drept, politica explorează alternativele, iar cultura procură motivaţiile de acţiune. Societatea este rezultanta interacţiunii dinamice şi complexe a acestor sisteme.
Cum se prezintă România anilor noştri în aceste sisteme şi din perspectiva acestor distincţii? Teza mea este aceea că România a înregistrat, după 1989, importante schimbări pozitive, dar a intrat, chiar şi în afara crizei începute în 2008 în anumite ţări, într-o criză mult mai adâncă decât criza din celelalte ţări şi că nu se poate ieşi din criză fără o reconstrucţie economică, instituţională, culturală. Vreau să fac convingătoare teza printr-o succintă evocare istorică (A) şi o explicitare sistematică (B), pentru ca apoi să închei cu o reflecţie asupra noii ideologii care afectează unele ţări din Răsărit (C). Orice discuţie despre situaţia şi perspectivele unei ţări întâlneşte politica. Sunt de părere că discuţia trebuie produsă chiar cu acest inconfort. O abordare bazată pe fapte şi purtată cu sinceritate, inclusiv a politicii, este indispensabilă.
Dacă reconstituim succesiunea de evenimente istorice, atunci ne amintim, că în 1996, România a obţinut promisiunea primirii în NATO, iar în 1999 a fost invitată să deschidă negocierile de aderare la Uniunea Europeană. ?ara noastră întârziase privatizarea şi instalarea economiei de piaţă, pluralismul politic întâmpinase lungă vreme dificultăţi, orientările culturale rămăseseră mai mult spre trecutul interbelic. Anii 1996 şi 1999, însă, au adus o cotitură, care avea să fie salutată de majoritatea covârşitoare a cetăţenilor. Din 2000, s-au închis, pe rând, capitolele de negociere de aderare la Uniunea Europeană, începând cu Educaţia şi încheind cu Justiţia. Guvernele Isărescu şi Năstase au făcut ca România să încheie negocierile şi să intre, în 2007, în Uniunea Europeană. Primirea în NATO a fost rezultatul evoluţiei politicii ţării în contextul noilor constelaţii geopolitice.
În aceste condiţii, România a intrat practic pe calea privatizării economiei, economiei de piaţă, pluralismului politic, democraţiei funcţionale şi a ataşării la comunitatea europeană. Rămâneau dificultăţi evidente - insuficienţa capitalizării, influxul prea redus al investiţiilor străine directe, privatizarea lentă, liberalizarea înceată a mass media, corupţia galopantă, slaba elaborare culturală în noile condiţii. Trendul era, însă, pozitiv şi, cu toate că ritmul schimbărilor democratice şi modernizarea erau prea lente, semnele erau mai curând promiţătoare. Anul 1996 a adus la putere o coaliţie care a accelerat reformele economice şi instituţionale, dar a pierdut alegerile. În 2001, guvernarea a revenit social-democraţilor, care au etalat eficienţă, dar şi o atmosferă de infatuare prea tolerantă cu corupţia, care avea să fie exploatată populist în 2004.
Alegerile din 2004 au fost cotitura spre blocaj. După câţiva ani de relansare economică, România a intrat, până în zilele noastre, în criza cea mai gravă a istoriei ei moderne. Care sunt indiciile crizei? Să le rezumăm.
România a ajuns în 2012 la cea mai scăzută cifră de lucrători (în jur de 5 milioane, dintr-o populaţie de peste 20 de milioane de locuitori). Investiţiile externe s-au prăbuşit, încât preşedintele ţării a anunţat că nu se mai pot accesa capitaluri din exterior. S-a aplicat cea mai drastică reducere a salariilor (de 25%) şi scăderea cea mai dramatică a veniturilor (până la 63%). Exporturile s-au redus la ceea ce realizau câteva firme străine (Dacia-Renault, Nokia etc.) Nu s-au putut accesa decât în jur de 15% din fondurile alocate de Uniunea Europeană, iar infrastructura (autostrăzile în primul rând) a stagnat. Nu s-a obţinut, în 2009, majoritatea parlamentară prin alegeri, dar s-a „aranjat" o majoritate dislocând o bucată din opoziţie. S-a ajuns la un proces legislativ de slabă calitate, iar la guvern au fost aduşi oameni nepregătiţi, ce puteau fi controlaţi mai uşor. Din 2009, situaţia s-a agravat: dispărând şi încrederea guvernării în proprii parlamentari, s-au adoptat, împotriva Constituţiei,o mulţime de legi prin mecanismul autoritar al asumării răspunderii guvernamentale (deci fără dezbatere parlamentară), iar apoi propriilor parlamentari li s-a interzis să voteze atunci când în Parlament erau moţiuni de cenzură împotriva guvernului. Preşedinţia, folosindu-se de interpretarea Constituţiei, s-a substituit guvernului. Multe dintre acţiuni au amintit de momentele triste din istoria europeană (vezi Andrei Marga, Criza şi după criză. Schimbarea lumii, Eikon,Cluj, 2012, pp.158-166).
Nemulţumirea populară a explodat iarăşi, în ianuarie 2012, când oraşele au fost cuprinse de demonstraţii împotriva regimului. Nu numai că acesta nu avea nici o realizare la activ, nu numai că explicaţiile oamenilor săi prin apel la „criza mondială" nu convingeau, dar devenise clar că în toţi aceşti ani, din 2009 încoace, un „păcat iniţial" conta: aşa cum a remarcat fostul ambasador al Franţei, împrejurarea că în 2009, preşedintele nu a fost votat în ţară şi a câştigat prin numărătoarea voturilor în ambasadele României din Paris şi alte capitale, a creat tensiunea între nevoile de democratizare şi de modernizare şi un regim depăşit. Acest regim a perseverat să-şi folosească instrumentele proverbiale: încercarea de fracturare a rândurilor opoziţiei, comercializarea de bunuri naţionale, atacarea opozanţilor cu dosare fabricate, întemniţarea fără probe, controlarea indirectă a mass mediei şi altele.
În cele din urmă, în aprilie 2012, regimul a pierdut majoritatea parlamentară şi guvernul, apoi a pierdut alegerile locale (doar două judeţe, din 47, au fost câştigate de regim). Iar la referendumul pentru demiterea preşedintelui, în jur de 78% dintre cetăţeni au votat pentru demitere şi 12% pentru preşedinte, pentru ca la alegerile parlamentare din 2012, opoziţia la preşedinte să câştige 75% dintre locuri în Parlament. Acestea au fost nu doar patru victorii ale opoziţiei, ci şi indiciul situaţiei României: o ţară cu un potenţial remarcabil, prost administrată şi luată prizonieră de un regim respins. Totodată, s-a putut sesiza mai bine derapajul României şi originea acestuia, precum şi orizontul în care este de căutat soluţia. (Continuă într-un număr ulterior)
