Odată ce o parte a celor mai puţin calificaţi au preluat posturi de decizie şi din momentul în care dezbaterea publică s-a degradat, iar standardele culturale s-au deteriorat, confuzia valorilor s-a întins. Se crede că tăierea salariilor şi concedierile sunt „reforma statului", iar stagnarea este luată drept „stabilitate politică". Dublată de un „conflict al generaţiilor", cultivat politic după 2005, această confuzie a ajuns să domine scena. Confuzia valorilor este accentuată suplimentar de fabricarea de dosare pentru a discredita intelectualii şi de eforturile fostei guvernări de a confisca teme precum decomunizarea ţării, apartenenţa europeană, orientarea proatlantică. Reforma educaţiei a fost înlocuită cu încropeli inspirate, aşa-zicând, „de la dreapta" europeană, în fapt - cum un distins Cardinal observa - din ideologii ale anilor treizeci (Nae Ionescu fiind aici inspirator). Declinul calificărilor, pe care Alan Greenspan (în The Age of Turbulence, 2006) îl anticipa pentru Europa, a luat deja avânt în România. Eforturile celor care au condus ţara după 2004 au fost de a pune în centrul dezbaterii publice trecutul, lăsând neacoperită prelucrarea prezentului şi configurarea viitorului. Această configurare a alternativelor de evoluţie a ţării a rămas în seama câtorva personalităţi, câtă vreme mare parte a intelectualilor rămâne prizonieră confuziei dintre apartidism şi apolitism şi clamează, ca un fel de morală, abstinenţa politică. Apolitismul este invocat cu atât mai vocal cu cât servirea celor care au guvernat este mai docilă.
Se pot face încă multe consideraţii pe măsură ce se intră în detalii. Cele pe care le-am menţionat, cu ajutorul teoriei sistemelor, ne permit să tragem trei concluzii. Prima este aceea că problemele României la nivelul anului 2013 sunt multiple şi nu se lasă reduse la una singură. Ele nu îngăduie reducerea, cum se face frecvent, la o problemă economică sau la una morală sau la una istorică. Nici o abordare monistă nu dă rezultate concludente. A doua concluzie este aceea că România a intrat înainte de 2009 în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Criza financiară începută în 2008 a avut impactul ei asupra ţării (reducerea investiţiilor externe directe, scăderea şanselor exporturilor, acces îngreunat la sursele de capital etc.), dar criza din România are cauze eminamente endogene şi este, să spunem aşa, „românească" în originea, conţinutul şi formele ei. Criza României în 2008-2012 este cea mai gravă criză a istoriei moderne a ţării pentru că se produce în condiţiile democraţiei (şi nu în epoci ale vreunei dictaturi, exercitată dinăuntru şi dinafară), ale celei mai efective suveranităţi a ţării (nicicând aceasta nu a fost mai amplă decât după 1989), în epoca „societăţii afluenţei" (şi nu în epoci de subproducţie) şi din cauze primordiale endogene (măsuri financiare şi economice greşite). A treia concluzie este aceea că România se confruntă cu probleme de o asemenea anvergură, încât ea are nevoie de o reconstrucţie. Ceea ce numesc „reconstrucţie" este altceva decât „reforma statului", prost înţeleasă, la care unii reduc totul. România are premise constituţionale, democratice, comparabile cu cele ale altor ţări europene, ce nu trebuie diminuate, ci pe care se poate cădi. „Reconstrucţia" este altceva decât vreo utopică izolare în contextul globalizării: nu mai este posibilă retragerea din istorie, calea mai bună rămânând înfruntarea, cu organizare proprie şi leaderi înţelepţi, a istoriei. „Reconstrucţia" este altceva decât orice revenire la trecut ştiind bine că „statul social" este o parte indispensabilă a democraţiei europene, ce trebuie sincronizată. „Reconstrucţia" este altceva decât pretinsa revenire la cursul proeuropean şi proatlantic, căci nimeni nu a propus abandonarea acestui curs, iar părăsirea lui nu a avut loc .
În ce constă reconstrucţia? Nu prezint aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative: „noua industrializare" şi „agricultura de export"; „recapitalizare"; „modernizare neînjumătăţită"; „democraţie ca formă de viaţă"; „justiţie eliberată"; „regim juridic al interesului public"; „politici publice în condiţiile descentralizării"; „reforma nouă a educaţiei"; „stat social cu nouă politică a prelevării"; „cultură orientată spre prezent şi viitor", „altă selecţie de personal". În formă aporetică negativă am prezentat aceste orientări în altă parte (Andrei Marga, România actuală, Eikon, Cluj, 2011).
Aici mai fac doar o subliniere. Anume, că nu dau rezultate schimbări de paradă, căci dificultăţile sunt mari. Nu este vorba doar de „restructurări" (reduceri de personal, desfiinţări de instituţii etc.), căci acestea nu dau rezultate durabile. Nu este vorba nici de „copiere" a ceea ce se face în alte locuri (de pildă, înlocuirea „guvernării" cu „guvernanţa"), căci problemele sunt de natură diferită. Este vorba de „reconstrucţie" prin „reforme" chibzuite şi efective, care schimbă sisteme. Acum, în 2013, România are, graţie alegerilor locale şi parlamentare, şansa, mai mare ca oricând, de a face reforme. Că aceasta se vor face sau nu, depinde de capacitatea ministerelor şi miniştrilor, a instituţiilor, de a concepe şi pune în aplicare cu pricepere reforme adânci, pe măsura multiplelor crize ce afectează ţara.
