Cel care a dat formă disciplinei- numele i-a fost dat de Rudolf Kjellen, în 1899, un discipol suedez al „școlii germane" - a fost Friedrich Ratzel. În scrieri publicate în ultimele decade ale secolului al nouăsprezecelea (Stat și sol, 1896; Geografia politică. O geografie a statelor, comerțului, războiului, 1897) acesta a privit statele ca „organisme", efecte ale mediului geografic, aflate în luptă pentru a-și menține independența. După opinia sa, Germania are dreptul să revendice statutul unei „Weltmacht" deja în virtutea premiselor ei naturale: teritoriu, resurse, populație, într-o lume care și-a împărțit deja coloniile. Germania are nevoie de „spațiu vital (Lebensraum)" pentru a se putea așeza, conform naturii, printre țările lumii. Geopolitica a apărut în legătură cu acest proiect de dobândire de „spațiu vital".
Teza geopoliticii lui Friedrich Ratzel a înregistrat o agravare odată cu Karl Haushofer. Între cele două războaie mondiale, acesta a promovat proiectul formării „Germaniei mari" într-un context internațional marcat de criza din 1929, în care puterile occidentale consacrate au fost percepute ca fiind în „declin". „Geopolitica, după Haushofer, se vrea, în același timp, promovare a ideilor și instrument în serviciul puterii pentru punerea lor în aplicare" (Fréderic Encel,Comprendre la geopolitique, Editions du Seuil, Paris, 2011, p. 43). „Geopolitica" este distinsă net de „geografia politică", care cercetează distribuția puterilor statale „în funcție" de sol, configurație, climat, resurse: „geopolitica" este concepută drept cercetare a „formelor de viață politice în spațiul vital natural" (politische Lebensform im natürlichen Lebensraum)".
Așa cum a fost concepută de Karl Haushofer, geopolitica a fost legată de acțiunea politică a național-socialismului german și compromisă odată cu catastrofa Germaniei și, de fapt, a Europei. Împrejurarea că cel care a conceput-o s-a sinucis în 1945, simbolizează cum nu se poate mai bine caracterul asumat la origine și perspectivele acestei discipline. Pentru o vreme ea a și dispărut din dezbaterea specialiștilor, fiind echivalată cu o ideologie a politicii naziste.
Geopolitica avea, însă, să renască pe calea unor cercetări mai puțin ambițioase, dar mai bine circumscrise. Sunt citate, de obicei, cercetări datorate lui Alfred Thayer Mahan , care, contemporan cu Friedrich Ratzel fiind, a reflectat asupra strategiei navale americane (Naval Strategy, 1911), lui Halford J. Mackinder, care, oarecum paralel cu Haushofer, a investigat impactul geografiei asupra politicii (Geographical Pivot of History, 1904), și lui Yves Lacoste, care a cercetat dependența istoriei de cadrul geografic și a deschis calea despărțirii geopoliticii de scopuri belicoase (La geographie, ҫa sert d`abord à faire la guerre, 1976). Astăzi, ne aflăm dincoace de recuperarea geopoliticii și de orientarea ei spre studiul politicii dusă de diferite țări în cadre geografice precise. „O analiză geopolitică se interesează, înainte de toate, de rivalitățile de putere pe teritorii între entități politice , cel mai adesea state, vizând, în esență, salvgardarea, cucerirea sau consolidarea suveranității" (p. 63).
Astăzi geopolitica se organizează ca disciplină în jurul „suveranității de stat", iar cei care se ocupă de relațiile internaționale au în această valoare „un parametre tout a fait incontournable." Argumentele istorice în favoarea centralității „suveranității de stat" în analiza geopolitică sunt multiple: lunga tradiție a războaielor declanșate ca urmare a încălcării suveranității statale, replierea diferitelor popoare din state multinaționale, după 1989, în dreptul dobândirii suveranității de stat, eforturile de a face față globalizării prin confirmarea rolului statului național suveran. „În definitiv, gândirea geopolitică contemporană deschide perspective foarte novatoare în raport cu schițele de odinioară, oferă un veritabil instrumentar conceptual pentru a gândi conflictele și un cadru de analiză împrumutat, bineînțeles, din geografie, dar și din istorie, economie sau din arta militară. După însuși principalul ei teoretician, ea nu este o știință. În fapt, de la început ea nu încarnează o disciplină complet delimitată. Noi considerăm, totuși, că, în calitate de raționament intelectual, geopolitica este susceptibilă nu numai să îmbogățească studiul relațiilor internaționale, ci poate, dincolo de aceasta, să însoțească, în timpuri de criză, diplomații și responsabilii politici, în luarea deciziilor, și simplii cetățeni, în luările lor de poziție" (p. 69). Geopolitica revine astfel în actualitate ca disciplină ce oferă cunoștințe privind dependența politicii de configurații spațiale.
Organizările conceptuale ale geopoliticii au variat în decursul timpului, în funcție de diversele folosiri ce s-au dat disciplinei. Astăzi, orizonturile sunt date de valoarea „suveranității de stat" în contextul globalizării. Conceptele ce pot orienta cu succes cercetarea geopoliticiă sunt „frontierele", „puterea", „raportul de forțe", „interesele de stat", „opțiunile strategice", „competiția puterilor", „calitatea instituțiilor", „valorificarea democrației", „starea opiniei publice", „factorii de influențare a comportamentului", „forțele de schimbare". Înăuntrul acestor termeni se pot face, firește, diferențieri, după cum lista acestor termeni se poate detalia și, în cazul optim, îmbogăți. Ceea ce constituie un adevăr important, dincoace de toate acestea, este împrejurarea că, pe de o parte, cunoștințele de economie, sociologie, drept, artă militară, geografie și filozofie de la ora actuală ne permit să articulăm o disciplină nouă, geopolitica, și că, pe de altă parte, această disciplină, recuperată după retoricile ei „naturiste" de dinainte de al doilea război mondial, oferă cunoștințe propriu-zise și efective într-o lume ce, altfel, ar rămâne opacă înțelegerii.
