Nu este prima mea vizită pe
continentul african. Am fost în
Se manifestă în lume, astăzi,
un interes nou pentru
Ce indicatori contează acum
în descrierea Africii, cel puţin pentru noi, central-europenii de astăzi? Vreau
să le trec succint în revistă.
Cum se explică situaţia de
acum a Africii? Nu se poate ocoli, desigur, explicaţia istorică. Pe de-o parte,
din secolul al XV-lea încoace, europenii au colonizat Africa şi au dezvoltat
porturile acesteia, pentru ca, ulterior, să o transforme în sursă de materii
prime, în condiţiile revenirii la munca de sclavi sau semi-sclavi. Pe de altă
parte, la sfârşitul epocii coloniale, în urma coloniştilor au rămas frontiere
artificiale şi conflicte etnice sau tribale, în condiţiile dominaţiei de către
elite subordonate faţă de tot felul de interese exogene. S-a spus, pe drept, că
Este vorba de scăderea producţiei în zonele rurale, care atrage reducerea exportului şi diminuarea intrărilor de valută forte, în condiţiile unei uriaşe (peste 140 miliarde USD) datorii externe. Situaţia este de aşa natură, încât s-a putut trage concluzia că cele trei modele de dezvoltare aplicate în deceniile recente – “colonial”, “socialist”, “capitalist productivist” – ar fi eşuat deopotrivă, iar o nouă soluţie ar fi avenită.
De unde poate veni noua
soluţie? Deocamdată, cel puţin după epoca colonială şi apoi “neocolonialism”,
se întăresc două tendinţe: pe de-o parte, sporirea emigraţiei africane către
Europa, mai ales spre cea occidentală, pe de altă parte, distanţarea de Europa
în favoarea Chinei şi Indiei sau a Statelor Unite ale Americii. Europa
stârneşte mai puţin entuziasm decât altădată actualelor elite politice şi
intelectuale de pe continentul african.
Pe acest fundal – dat de interesul nou pentru Africa, de situaţia economică dificilă a continentului, de uzura modelelor de dezvoltare consacrate şi de căutarea unui nou model, de noua competiţie a supraputerilor – Africa ridică multiple teme de reflecţie pentru cel care se ocupă de sociologie şi filosofie. Bunăoară, colonialismul a tins să îi schimbe identitatea celui colonizat, dar astăzi tendinţa este de resuscitare a “memoriei culturale”, începând cu cea economică şi încheind cu cea estetică, şi de regăsire a identităţii africane. Problema limbii, pe un fond marcat şi, până la un punct, avantajat de engleză şi de franceză, devine crucială în reflecţia de sine a africanilor. Nu este posibilă punerea în mişcare a potenţialului economic real, care este mare, al Africii, fără a tematiza formele de governance.
Aceasta, guvernanţa, devine o altă problemă crucială. A găsi o soluţie de organizare politică – prin interogarea scalei “trib”, “naţiune”, “stat organizat” – este una dintre urgenţe. Instrumentarea doctrinei drepturilor omului de către unele organizaţii non-guvernamentale, pentru a promova interese comerciale, este reclamată acut de unele mişcări africane. Deplasarea de la apartheid la naţionalismul mişcărilor de eliberare naţională şi, mai recent, la “nativismul” noilor lideri (sub deviza “Africa africanilor!”) schimbă întregi ecuaţii politice şi geopolitice. Reformele educaţiei, aproape de fiecare dată eşuate, cu excepţia unor universităţi strălucitoare, suscită semne de întrebare. A înţelege religiile africane nu doar prin clişeul “credinţelor oculte”, ci ca religii, este temă culturală la ordinea zilei.
A pătrunde comprehensiv schema de explicaţie cauzală generată în cultura africană, care a căutat mereu, alături de o “explicaţie naturală” una “supranaturală” (la moartea unui fermier răpus de căderea unui copac, explicaţia nu este doar “într-un loc secetos, copacul a căzut şi a omorât fermierul, aflat în trecere pe sub el”, ci una care răspunde la întrebarea: “de ce, în acel moment şi în acel loc, copacul a căzut şi l-a lovit mortal pe fermier?”), este condiţie a înţelegerii culturii africane.