E vorba de campania Gândul din 2012, "Why don't you come over?". Reînnoită în 2013 printr-un discurs anti-est european, atitudunea guvernului Cameron coboară acum în străfundurile populismului. Gest nu de vervă, ci de epuizare, trădând vulnerabilitatea societăţii britanice şi ilustrând, de altfel, o schimbare riscantă în întreaga lume. Dovadă îi stau neliniştiţii ani 2011-2013, tulburi, fără orizont, subminaţi de neîncredere în guvernanţi şi în lumea de afaceri.
Fireşti până la un punct, iar acum extinse dincolo de o limită care se cere interpretată, protestele şi mişcările de stradă încep să coste societăţile care le practică - şi să le coste scump. Mai-marea legitimitate a vocii poporului, conceptul de "înţelepciune a mulţimilor", creşterea evidentă a puterii opiniei publice vin într-un pachet de care, de voie, de nevoie, liderii politici, corporaţiile şi investitorii - şi nu în ultimul rând sistemul internaţional - trebuie să ţină cont. Iar consecinţele abia acum se fac simţite. (Din acest punct de vedere, faptul că Marea Britanie ar fi percepută ca "ţară urâcioasă" în UE, aşa cum atrăgea atenţia Bruxelles-ul, este ultima grijă a britanicului de rând.)
După valurile din 2011 şi 2012, mergând din Mediterana de sud în Europa - din motive diferite - , investitorii încep să ţină cont de ceea ce organismele financiare numesc "riscul vox populi (VP)". (În cazul României, oricât ar plăcea protestele ca metodă de a percuta activitatea guvernamentală, ne-am trezit, mă tem, târziu. În 2010 - în vremea tăierilor salariale pentru care nu s-au strâns nici un sfert din câţi azi ies în străzi - protestele ar fi fost mai de impact.) Luat în calcul de mediile investiţionale şi de politicilor publice, riscul VP înseamnă că opinia publică dintr-o ţară comportă un grad crescut de volatilitate şi instabilitate şi ea generează consecinţe dificil de girat: guverne fragilizate, populism, măsuri pe termen scurt care se dovedesc toxice pe termen mediu, accelerarea protestelor de stradă. Ţine de altă categorie decât riscul loviturilor de stat, frecvent în ţările recent constituite, subdezvoltate sau în creştere, pe care un investitor şi le asumă ab initio. Primăvara Arabă şi protestele din economiile cu clasă de mijloc emergentă sunt vizibil diferite. La fel şi cele din economiile dezvoltate, nu doar pentru că vocea poporului devine un obstacol în aplicarea unor politici (de la austeritate la reformă), ci şi pentru că influenţează afacerile externe: la Londra şi Washington DC, intervenţia militară în Syria a fost abandonată ca urmare a dezacordului popular. Ceea ce a frapat peste tot însă, şi continuă să o facă, e rapiditatea extremă a mobilizării publice şi intensitatea ei. Istoria cotidiană nu doar se accelerează, ci devine mai densă.
Resimţi presiunea şi în procesul electoral: nemulţumiţii nu mai doresc să aştepte până la final de mandat pentru a-şi face cunoscute punctele de vedere prin alegerea unui nou parlament. Societatea civilă e parţial înlocuită de grupări politice axate nu pe doctrine, ci - "lobbyizat" - pe promovarea electorală a intereselor unui grup socio-eco-profesional. Nemulţumirile publice - născute din criză - sacadează guvernarea prin schimbări de executiv în mijloc de mandat, îngustarea dramatică a marjei de manevră politică şi vulnerabilizare. Poţi ironiza paradoxul unor mulţimi gata să aplaude globalizarea atunci când îi aduce beneficii - şi gata să o azvârle ca pe o ciumă când ea are nevoie de ajustări. (Dovadă reînnoită că "poporul" e mai hăituit de spaime decât de considerente raţionale.) Implicaţiile pentru continuitatea politicilor aplicate, reformă şi securitate rămân incalculabile pentru că ultimii 15 ani au însemnat, ca niciodată (vedem doar acum) o recalibrare între mediile de afaceri, guverne şi societate. Nu una comodă.
Aceasta pentru că clasa de mijloc globală îşi proiecta, la miez de ani 2000, un set de aşteptări pozitive (mai mult speranţe decât proiecte). Tehnologia activă a creat o opinie publică globală mai de impact decât oricând în trecut şi a cărei ca magnitudine, ca manifestare, depăşeşte considerentele liderilor politici şi de business. În criză, o parte din efectele opiniei globale au fost evidente: promovarea partidelor de extremă sau a celor care evită reformele. Slăbiciunile vin din altă parte: rapiditatea de mobilizare însăşi, atât de apreciată de protestatari şi activişti, indusă de platformele sociale, frecvenţa şi disparitatea participanţilor reduc mult din posibilitatea de a capitaliza politic protestele. Fără leadership şi o agendă punctuală, mişcările - oriunde ar fi - rămân doar agitaţii. Da, ele pun presiune pe guvernanţi (acesta fiindu-le scopul), dar cresc instabilitatea. Iar instabilitatea din încrederea actorilor economici. Marja de risc nu e neglijabilă. Pozitiv însă e faptul că implicărea democratică şi valorizarea drepturilor civile sunt reafirmate. Dar cu cost?...
Deci nu mă supăr pe britanici, orice ar spune, şi nici nu-l iau în seamă pe Cameron. Prinşi în vârtejul global, ca să navigheze prin furtună, se distanţează de pluton. Dar nava lor e mai rezistentă decât bărcuţa noastră. Iar costurile acestor riscuri atârnă mult mai greu pentru micuţa coajă de nucă în care trăim.
