Noi, “expiraţii”, “dinozaurii” sau “rataţii” avem, fiecare cu siguranţă, un Rolling Stones personal, pe care majoritatea nu l-am văzut niciodată, doar odată cu închiderea ochilor. De obicei, muzica venea de pe banda de magnetofon, iar la trecerea molcomă a benzii de pe o rolă pe alta, închipuirea fiecăruia dintre noi lucra la imaginarea unui concert fabulos, pe care nu speram să-l vedem vreodată.
Chipurile lui Richards, Watts, Ronnie Wood şi Jagger le vedeam doar în reviste de muzică mototolite şi trecute prin sute de mâini, dar ne aducea acel pic de fericire care făcea ca tot hăul comunist să pară un lucru pe care îl puteai învinge. Era o bucurie pe care din păcate, sau din fericire generaţia de “aşteptaţi” nu au cum s-o mai resimtă. Şi ar fi şi destul de greu, din moment ce mai mult de trei sferturi din ea ascultă sideraţi muzică făcută pe calculator şi uneori chiar şi mai jos de nivelul acesta.
Poate că exagerez şi e mai bine să nu cer unor oameni să înţeleagă un trecut care nu e al lor şi de care nu-i leagă decât foarte puţin. Aşa ar fi şi drept: nici eu nu m-am chinuit să înţeleg ce au simţit bunicii mei în timpul primului Război Mondial şi nu m-am dat în vânt după Maria Tănase sau Fărămiţă Lambru. Dar să strigăm împreună pe acelaşi stadion “aşteptaţi” şi “expiraţi”, mi s-a părut prea mult, cel puţin din punct de vedere estetic.
Cu puţină vreme în urmă am fost la Budapesta să văd cântând un alt idol – ceva mai mare – al expiraţilor de vârsta mea: Roger Waters. Acolo, într-o sală imensă, se adunaseră în jur de nouăsprezece mii de “expiraţi” din toată Europa de Est şi nu numai, alături de câţiva – să fi fost mai mult de o mie? – din generaţia “aşteptată”. Cu toţii aveam lacrimi în ochi şi cu oricine din cei aflaţi acolo m-aş fi înţeles dintr-o simplă privire, chiar şi cu cei din alte ţări sau generaţii.
M-aş bucura ca măcar muzica aceasta, ascultată încă de acum patruzeci şi cinci de ani, să facă pentru doar câteva ore ca oamenii, fiecare în sufletul lui şi cu toţii – indiferent de vârstă – să se poată bucura împreună. Şi, cu siguranţă că acesta este şi rolul, poate cel mai important, al muzicii. Să facă posibil de trecut, chiar şi pentru câteva minute, orice barieră între oameni, între naţiuni, între generaţii.
Faptul că la acest concert pe care românii îl aşteaptă de zeci de ani se regăsesc în tribune cele două generaţii, nu este decât un răspuns negativ celor care lansează “teme” care împart lumea sau care, mai grav, asmut o parte a oamenilor împotriva alteia. Poate că nu întâmplător concertul “Stones” a poposit acum în chiar ţara în care a fi bătrân este considerat un fapt culpabil, ţara celor două generaţii despre care vorbeam mai sus.
Poate aşa se va mai topi din imensa ură pe care o au tinerii contra vârstnicilor, doar pentru faptul că aceştia au prea mult trecut în ei, pentru a putea fi deschişi, asemeni tinerilor, spre varii “experimente”, mai toate de tip americanoid.
Poate că aceasta este soluţia ca sociologii “aşteptaţi” să nu mai construiască “întreceri” şi “judecăţi” ridicole, între generaţii. Şi, în ultimă instanţă, să afle că e nevoie de multă inteligenţă ca să nu fi ridicol. Sunt unele momente în care mă bucur nespus că aparţin generaţiei “expirate” a celor trecuţi de 40 de ani. în treacăt fie spus, Stones-ii sunt cu toţii trecuţi de 60! Dar, expiraţi sau nu, eu îi resimt ca pe Stones-ii mei personali!
