Nu discut aici ceea ce aproape fiecare cetăţean a putut sesiza: folosirea prilejului, de către Băsescu, pentru a-şi promova câteva idei fixe, bune pentru sine (modificarea Constituţiei, reducerea cheltuielilor bugetare prin tăieri de salarii şi pensii, desfiinţarea parlamentului bicameral etc.). Nu discut faptul că în alte ţări se asumă angajamente externe după consultarea forţelor politice (de pildă, vice-cancelarul german a organizat un referendum în întregul său partid, FDP, care este la guvernare), în vreme ce la noi se confundă astfel de angajamente cu opţiuni banale. Nu discut împrejurarea că oriunde interesul public prevalează în faţa meschinelor socoteli de căpătuială sau de coterie. Mă refer doar la plasarea din nou a României în contratimp cu ceea ce se petrece în alte ţări.
Să trecem rapid în revistă situaţia actuală şi să tragem câteva concluzii. Prima observaţie este că orice ţară este atinsă, fie şi numai prin aceea că exporturile spre Europa se comprimă, prin forţa lucrurilor, din cauza „recesiunii globale", dar aceasta nu înseamnă că ne aflăm în „criză mondială", cum se spune neglijent şi demagogic la Bucureşti. În fapt, Brazilia, China şi Turcia au creştere economică semnificativă, Rusia, Polonia, Germania, India, Franţa, Austria la fel. Nu poţi vorbi justificat de „criză mondială" câtă vreme multe ţări au creştere economică. Putem vorbi, cu argumente, de „recesiune globală", dar, har Domnului, nu este vorba, încă, la propriu, de „criză mondială" (adică atotcuprinzătoare, cum sugerează termenul).
A doua observaţie este că măsurile de realizare a „uniunii fiscale (Fiskalunion, cum spune presa germană)", prin obligarea statelor membre la echilibrare bugetară şi crearea European Stability Mechanism, adoptate recent la Bruxelles de liderii europeni, sunt un pas în multe direcţii (inclusiv de uniune politică europeană), dar nu este încă sigur că acest pas scoate Europa din recesiune şi îndepărtează pericolul „crizei". Nouriel Roubini spune că „vom trăi o nouă recesiune" (Fokus, 49, 2011), Jacques Attali că măsurile europene „pot eşua" (Fokus, 49, 2011), iar Wang Qishan că „recesiunea globală va dura mult timp". Prezentarea în România a măsurilor amintite ar trebui, aşadar, să fie făcută cu pricepere, realism şi simţ al răspunderii, nu simplist şi demagogic cum se face.
A treia observaţie este aceea că nicio ţară nu a luat măsurile de austeritate (de fapt de „tăiere" fără cap economic a tot ceea ce a ieşit în cale: salarii, pensii, cheltuieli sociale etc.) ale Bucureştiului. Pretutindeni, măsurile sunt altele decât cele ce trec prin mintea autorităţilor dâmboviţeano-someşene. Bunăoară, Portugalia reduce cheltuieli bugetare şi „ameliorează productivitatea" (Time, 12 decembrie 2011). Germania reduce birocraţia şi economiseşte 1,6-2,1 miliarde de euro prin diminuarea formularisticii, a aprobărilor, deconturilor etc., Statele Unite ale Americii reduc cheltuielile bugetare în locuri de altă natură decât salarii şi pensii, China va schimba structura creşterii economice, punând accentul pe tehnologii, servicii şi sporirea consumului. „Consumul intern înlocuieşte exporturile ca motor principal al creşterii" (China Daily, 12 decembrie 2011) - se spune înţelept la Beijing. Autorităţile române amintite se autoflatează cu un echilibru bugetar fragil şi sterp, în loc să lase loc unei abordări economice competente şi racordate la lumea de astăzi.
Merită stăruit asupra a ceea ce se petrece în China - acum al doilea producător al lumii (după S.U.A.) şi primul exportator (înaintea Germaniei). Preşedintele Hu Jintao anunţa deunăzi: „China va urma o strategie a deschiderii şi mai activă" (China Daily, 12 decembrie 2011). În fapt, marea ţară de la Răsărit nu numai că a absorbit în ultimii zece ani importuri de 7.500 de miliarde de dolari şi 759 miliarde de dolari investiţii directe din exterior, dar găseşte soluţii de menţinere a creşterii (care se temperează doar de la 8,3 la 7,9%, conform prognozelor existente). China poate acum compensa pierderile la exportul în Vest prin dezvoltarea enormei sale pieţe interne, încurajând reforme reale şi chibzuite şi stimulând consumul domestic. Autorităţile pompează 458 de miliarde de euro în bănci şi 1.000 de miliarde de euro în economia naţională. Comprimarea pieţei europene nu este nicidecum un avantaj pentru China, dar această ţară va putea compensa pierderile atrăgând o mare parte din banii puşi de Uniunea Europeană la dispoziţia băncilor şi economiei, pentru a aprinde din nou, pe scară mărită, motoarele creşterii. Inovaţia şi dezvoltarea tehnologică rămân în China dintre cele mai preţuite şi sprijinite politic. Este destul să amintim construcţia celor opt magistrale feroviare ce vor brăzda ţara de la est la vest şi de la nord la sud, cu trenuri de cea mai mare viteză (nu de mult, trenul Beijing-Shanghai atingând recordul mondial la 486 km pe oră).
Una dintre opţiunile constante ale unui liberalism bine însuşit (sau al dreptei politice veritabile - nu cea anacronică din dealul Cotroceniului) este considerarea statului nu doar ca un cadru pasiv al competiţiei, ci ca subiect de acţiune pozitivă. Bill Clinton era, de pildă, însufleţit de această opţiune, pe care a şi implementat-o cu succes. William Galstone a fost, dintre teoreticienii de referinţă americani, avocatul ei convingător. În mod interesant, China îşi asumă această opţiune - iar aceasta dintr-o raţiune simplă şi solidă: cum spun şi economiştii de la Beijing Normal University, „creşterea economică rapidă scindează societatea", încât cine vrea păstrarea cadrului libertăţilor (şi nu intrarea în conflicte sociale fără orizont) trebuie să accepte acţiunea statului de echilibrare a sistemului economic. Sub deviza „statul trebuie să asigure servicii şi oportunităţi săracilor spre a-i ajuta să îşi ducă o viaţă ca împlinire, asemenea compatrioţilor bogaţi" (China Daily, 19 decembrie 2011) nu ar trebui văzute urmele unei ideologii a egalitarismului - cum se vede, în mod diletant, de la Bucureşti, când se evită, cu ignoranţă şi iresponsabil, o vastă cooperare cu China. Ar trebui să se observe reluarea - cu o bună argumentare a intelectualilor chinezi de astăzi, formaţi în China şi în Occident - a unei tradiţii pe care liberalismul clasic a mai afirmat-o, dar pe care amatorismul dâmboviţean, umplut astăzi de ideile lui Mussolini, le uită în mod păgubitor pentru România. Şi, mai ales, ar trebui să se asume că nu se pot conduce cu succes societăţi întregi fără bună credinţă, cultură şi devoţiune pentru interesul public.
