Dacă ne uităm cu atenţie la imaginea României reale, acea Românie în care ne (mai) trăiesc, poate, părinţii sau bunicii vom vedea că o paragină a uitării a pus, de mai multe generaţii, stăpânire pe acesta. E mai mult decât o ne-iubire de ţară să te faci că nu vezi gradul de înapoiere a satului românesc, care a rămas într-un funciar secol nouăsprezece, în care oamenii lucrează manual pământul, ca apoi, seara, să se întoarcă în casele ce stau să se prăbuşească şi să se transforme, din clipă în clipă,într-un amestec de paragină şi dărâmături. Dar nu sunt deloc urâte aceste imagini ale satului românesc...
Sunt doar triste şi îngrijorătoare prin lipsa lor de viaţă şi poate prea multă linişte, astfel că nu le mai iubeşte aproape nimeni: poate, doar echipele de filmare din Occident, care mai vin (şi acelea, din ce în ce mai rar!) să arate lumii în ce secol se află, de fapt, adevărata Românie. O Românie realã, pe care nu vor s-o vadã (darã-mi-te s-o iubeascã!), existã şi în oraşele dominate de ruralii prin esenţa lor, care au ajuns la oraş fãrã nici o vinã, mai întâi mutaţi cu forţa de Ceauşescu, apoi amãgiţi de mirajul ãpãtuielii mai uşoare: necãjiţii pe lângã care trecem fãrã sã-i vedem.
Ţara pe care o iubesc majoritatea celor care nu mai au timp pentru întunecata istorie în care pare ascunsã ţara noastrã şi care “s-au prins” cum trebuie sã-ţi iubeşti ţara câştigând, totodatã, şi ceva din treaba asta, este alta. Mai întâi, sã spunem cã aceastã dragoste “contra cost” este, în cele mai vizbile cazuri, practicatã (cu enorm succes) de douã categorii de oameni, dar aici este, cu siguranţã, vorba despre altã ţarã.
O categorie sunt cei care nu au nici o îndoialã cã a iubi ţara ta e sinonim cu a o dãrâma, mai întâi, fãrã sã fie siguri cã ei sunt în stare sã construiascã o alta în locul ei. Ei sunt cei care vãd în România ţara cea mai coruptã din lume, fãrã ca acest fapt sã fie dovedit, vreodatã, de o instanţã de judecatã sau de vreo statisticã oficialã serioasã, cei care suferã sincer cã am intrat – deşi nu meritam – în Uniunea Europeanã, cei care, recent, sunt chinuiţi de faptul cã nu ni s-a aplicat clauza de salvgardare pe justiţie.
Dar nu numai ei: mai sunt şi ziariştii şi analiştii “independenţi”, care admirã pe sume frumuşele politicienii aflaţi la putere, şi care, la o adicã, pot fi oricând parlamentari, miniştri, ambasadori, şi, în general, orice comandã şeful politic. în sfârşit, altã categorie sunt politicienii, care iubesc o Românie care seamãnã cu o farfurie plinã cu ciorbã de burtã, din care ei şi familiile lor trebuie sã se înfrupte şi sã se sature pentru toatã viaţa. Am fi nedrepţi sã nu-i menţionãm aici şi pe cei care trãiesc de pe urma unei Românii rãnite şi bolnãvicioase, cea de dinainte de 1989, chinuindu-se (deşi n-au prea apucat sã trãiascã acele vremuri) sã facã filme care sã stoarcã premii din mila juriilor de pe la Cannes sau, mai recent, Oscar.
Nu ştiu dacã cei pe care i-am descris mai sus, români dupã cetãţenie, au iubit, în fapt, vreo Românie, dar dupã câte simt eu, dacã au iubit vreuna dintre Românii, ea nu a fost niciodatã aceea realã, gri, mirosind a transpiraţie, care face foame şi fumeazã ţigãri proaste şi nu are bani de medicamente, România care face rating-ul OTV-ului, cea care culege cãpşunii Spaniei, îngrijeşte paraliticii Italiei şi spalã pe jos cârciumile Franţei, care moare în masã de boli incurabile şi trãieşte cu frica inundaţiilor în suflet aparent, fãrã nici un ţel de îndeplinit.
Poate, doar câteodatã, când sunt mai trişti decât sunt în fiecare zi (pentru cu totul alte motive decât cã sunt sau nu sunt de acord ca “preşurile” filosofico-intelectualo-analisto-jurnalistice sã intre în politicã – doar din admiraţie pentru curãţenia moralã şi politicã a d-lui Bãsescu -, sau din cauzã cã nu ni s-a activat clauza de salvgardare, care ne-ar fi tãiat o bunã parte din banii europeni la care putem aplica,) s-ar putea întreba dacã ţara lor, România lor, mai este iubitã de cineva sau, dimpotrivã, fiecare are o Românie a lui, pe care o iubeşte din propriile raţiuni. Iar unii s-ar putea întreba, spre exemplu, de fapt, cãrei ţãri aparţin intelectualii şi politicienii care au reuşit sã hãcuiascã şi sã împartã – prin decizii şi planuri abil ticluite România în mai multe Românii?
