România: ţara în care visele mor

Dacă ar fi să creăm un “brand” de ţară, care să nu caute să “vândă” imaginea ei peste hotare, dacă ar fi să trăim într-o lume cinstită, hotărâtă să-şi vadă adevăratul ei chip, atunci cu siguranţă că România ar putea fi botezată, fără nici un dubiu, “ţara în care visele mor”.

Fiindcă dacă am fost într-adevăr consecvenţi într-un domeniu, atât ca ţară, cât şi, cu siguranţă, în alegerile personale, acesta a fost seninătatea cu care ne-am ucis propriile vise. Şi vorbesc aici, atât pentru ţară, cât şi pentru destinele personale, despre visele care cu siguranţă meritau să devină realitate; visele acelea care necesitau curaj şi asumare, tocmai fiindcă nu erau vise minore, ci chiar cele care prin materializarea lor ne-ar fi pus, ca ţară şi ca indivizi, într-o lumină în care poate am fi meritat. Cineva poate spune aici următoarea frază: “Oameni mici, destine mici, naţiune mică - vise mici”. Dar această butadă poate fi adevărată doar în parte.

 

Fiindcă numai visele mari, cele care necesită curaj şi asumare, numai acele vise care prin forţa lor imaginativă te înalţă pot fi, prin transpunerea lor în realitate, visele care să schimbe destinele în esenţa lor. Octavian Paler are dreptate când spune: “Am învăţat că trecutul şi circumstanţele ţi-ar putea influenţa personalitatea, dar că TU eşti responsabil pentru ceea ce devii.” Scriitorul a învăţat bine: această frază i se potriveşte atât României, cât şi individualităţii majorităţii oamenilor care se nasc, trăiesc şi mor în România. Trecutul nostru, ca popor, nu este unul cu care să ne mândrim întotdeauna sau cu asupra de măsură. Oamenii politici pe care istoria îi consemnează în diferite feluri (depinde de cine scrie această istorie) nu sunt întotdeauna exemple de moralitate sau patriotism.

 

Dacă aveţi răbdarea să citiţi memoriile extrem de acide, dar şi cinice ale lui Constantin Argetoianu, mai ales volumul 10, ultimul, de altfel, vă veţi edifica... Dar, deşi istoria noastră nu ne recomandă aşa cum se întâmplă în cazul altor popoare, am putea, spun eu, asemeni lui Paler, deşi avem îndemânarea să găsim tot felul de (alţi) vinovaţi, existenţi sau nu, pentru eşecurile noastre ca popor, am putea foarte simplu să schimbăm total istoria viitoare. Dar pentru asta nu e de ajuns să visăm frumos şi să invocăm trecutul şi circumstanţele, ci să admitem cu curaj şi dorinţă de asumare că vrem să ne schimbăm totul, începând cu propria viaţă; că pentru ceea ce devenim, pentru ceea ce vom fi de acum încolo numai noi şi nu altcineva suntem responsabili.

 

 Trebuie să admitem, aşadar, faptul că nu e de ajuns să putem visa frumos, ci este imperios necesar, începând cu destinele noastre mici, care se leagă şi înfăptuiesc, de fapt, “marele destin al poporului”, să avem curaj să ne ducem visele la îndeplinire. Dacă o să ajungem la minimum de curaj şi de asumare, încât să nu-şi poată nimeni impune propriile adevăruri şi idei asupra noastră, - căci despre asta este vorba în principiu -,  atunci, cu siguranţă că drumul nostru se va schimba. Vorbesc despre Destin şi îmi dau seama că, de fapt, poate nu toată lumea, toţi aceşti oameni pe care îi numim “poporul” au încredere că pot schimba ceva. Poate că există oameni cărora nu le pasă că merg pe alte drumuri decât cele în care cred: să spunem că nimeni nu le va deconta vreodată, în cazul în care peste ani vor ajunge să-şi recunoască înfrângerea.

 

Fiindcă nimeni nu poate deconta sensul unei vieţi, cum tot nimeni nu poate deconta sensul greşit al mersului unei ţări. Poate că ei vor fi cei pe care îi putem numi eroi, de acum încolo, din momentul acesta, când România se află în cel mai cumplit dezastru al epocii ei moderne. Poate că aceşti oameni care vor avea curajul să schimbe “linia vieţii” României vor salva ţara de la eşec. Indivizii care asumă să creadă în propriul vis, fără a cădea sub influenţa semenilor lor, care s-au obişnuit să creadă că numai ei au dreptate: cei care “ne cer” sau “ne ordonă”, cu bună sau cu rea-intenţie (mai contează?), cei care au obiceiul să hotărască în numele altora, lucru valabil şi în destinele personale, cât şi în acela “multiplicat”, al poporului.

 

E bine să ne amintim cum am trecut acum douăzeci de ani pe lângă cel mai extraordinar vis. Un vis care ar fi salvat dintru început ţara de perioada aceasta de haos. Revenirea la monarhie constituţională şi readucerea în fruntea ţării a M.S. Regelui Mihai. Atunci oameni care au tranzacţionat viitorul României în favoarea propriei găşti de demni urmaşi ai comuniştilor, în frunte cu marele aparatcik Ion Iliescu, au deturnat soarta României. Au ucis un mare vis românesc în faşă. Nu s-au găsit destui cetăţeni care să înţeleagă că era nevoie de curaj imens, direct proporţional cu valoarea visului. Am trecut, apoi, peste un alt mare vis al românilor: acela de a avea o intelectualitate curată, cinstită şi curajoasă, care să compună şi să nască o societate civilă care să amendeze derapajele Statului şi alunecarea spre o nouă dictatură. Şi acest vis s-a spulberat!

 

Avem acum doar o masă de intelectuali, nevalidaţi nici măcar de propriile medii şi comunităţi. Avem intelectuali care se consideră “conştiinţe ale neamului”, dar care din umbră sau pe faţă s-au pus în slujba politicienilor “fără rest”, uneori frizând penibilul şi ruşinea extremă. Şi asta, doar pentru avantaje materiale... Am trecut, în sfârşit, cu o uşurinţă inimaginabilă peste unul dintre cele mai grandioase proiecte pe care le-a putut imagina România modernă: acela de a fi avut, pentru prima oară în existenţa ei post-decembristă, ocazia de a pune în fruntea unui guvern şi a unei coaliţii de partide un etnic german (un primar al Sibiului, cu o carte de vizită a realizărilor şi a imaginii impresionantă), ceea ce ar fi dus la un alt viitor al ţării. Am ratat, ca popor, o seamă de ocazii istorice de mare însemnătate.

 

Poate că ceva se va întâmpla în structura psihologică a acestui popor; poate că acest colaps care se apropie va fi hotărâtor pentru destinul şi proiecţia în viitor a devenirii românilor. Dar nu trebuieşte uitat un “amănunt”: acela că destinul poporului este, până la urmă, compus din destinele noastre, ale oamenilor care îşi trăiesc viaţa în acest spaţiu. Şi, în acest context, cu siguranţă că asumarea cu curaj a viselor îndrăzneţe din propria noastră existenţă, a propriilor destine va schimba ceva în destinul “mare” al poporului nostru.

 

 Cred că înainte de a judeca, uneori cu asprime, ceea ce se întâmplă cu acest popor nenorocit ar trebui să ne facem propria analiză. Analiza curajului nostru de a ne asuma drumul în care credem. Sunt convins că dacă undeva există un loc în care toate visele noastre de oameni mici şi trişti s-au strâns, atunci acolo ar trebui să fim şi noi, trăind viaţa noastră, nu pe a altora. Şi sunt, de asemenea, convins că dacă există un loc în care s-au adunat toate visele frumoase pe care acest popor le-a putut imagina în legătură cu viitorul său, atunci acel loc este adevărata Românie.