între timp, fără pretenţia vreunei cercetări antropologice riguroase, posibil să fi găsit o trăsătură emblematică, uşor de observat, un anumit tip de schizoidie care ne caracterizează şi care poate să provină din însăşi matricea centrală, de dată mai mult sau mai puţin recentă,
a acestui popor.
De la Bistriţa înspre Moldova, compania care a câştigat reabilitarea drumului european (sic!) a angajat băieţi zdraveni care dorm pe rupte chiar în cupa comodă a excavatoarelor. Alături, şeful de echipă îşi aranjează salopeta de iarnă pe post de pernă şi-şi aşterne un prosop deschis la culoare peste cap, să-l ferească de vreo insolaţie. Abia aşteaptă să se întoarcă acasă, să i se plângă femeii de munca grea de peste zi şi de friptura de pui nesărată cu care l-a aşteptat, să dea pe gâtlej trei deţi de ţuică de prună şi să-i aplice consoartei corecţia de dinainte de culcare.
Dimineaţa, de la capăt, ce grea e viaţa, bine că-i scurtă... Românul plecat la muncă în Italia şi Spania are o cu totul altă atitudine faţă de muncă. Şi-a părăsit ţara într-o vreme în care aceasta nu-i putea asigura un loc de muncă, s-a calificat în străinătate şi munceşte mai cu foc ca băştinaşii, plătiţi cel puţin dublu. îl interesează puţin spre deloc cum se descurcă românii porniţi pe acelaşi drum, iar cei despre care află că o duc mai bine decât el sunt îndeobşte demni de tot dispreţul.
în ţară trebuie să se afle că după doar trei luni şi-a luat un bemveu super-tunat şi casă, că-l doare în dos de ţară, că munceşte şi câştigă incomparabil mai mult ca acasă şi că n-are nici un gând să se mai întoarcă, decât la vară, în concediu. Până la urmă, trebuie să-i admire cineva jantele de aliaj şi frizura gelată, de o rigiditate impecabilă chiar şi la volanul decapotabilei.
Muncitorul de opt ore de la fabrica de şuruburi îşi soarbe cinzeaca la bomba de la parterul blocului şi înjură cu foc ţara de rahat în care trăieşte şi conducătorii ei ireparabili. La televizor se transmite solul de aur olimpic al Sandrei Izbaşa, iar discursul se schimbă radical. Ţară de rahat, dar popor de mari campioni.
îşi simte inima crescând în piept şi-i sictiriseşte aprig pe toţi aceia care îi fac naţiunea de râs, mailaţi buni de putrezit în deşertul egiptean, patapievici nazişti patibulari, drogatul ăla împiedicat care ratează unşpe metri. Nişte excepţii nedemne de marea naţiune română care i-a dat posterităţii şi lumii întregi pe Nadia şi pe Gică, iar dacă se străduieşte puţin ar mai putea înşira două-trei nume. Să bem pentru asta, hai noroc!
Studentul Erasmus într-o capitală civilizată a Europei întâlneşte la cheful de bun-venit o spanioloaică jovială, dornică să cunoască oameni noi. “De unde eşti?”, “Din România.”, “How nice, voi acolo ghiciţi în palmă... poţi să-mi spui câţi copii o să am?”. Tânărul român îşi revine din perplexitate, trece de ruşinea de a fi fost asimilat pirandelor cu ghioc din subsolurile metroului madrilen şi începe să-i explice fetei cum stă treaba.
Vasăzică, NOI suntem arienii majoritari în ţara din care provin eu, ţiganii sunt nişte nespălaţi minoritari care fură şi violează babe bogate şi ne fac de râs prin Italia şi Spania. Sigur, nu toţi, dar majoritatea,... oricum nu mi-ar plăcea, Doamne fereşte!, să locuiesc pe aceeaşi stradă cu vreunul din aceştia.
Clivajul fatal dintre spaţiul privat şi spaţiul public în perioada totalitară a lăsat urme adânci. Nimeni nu îşi putea permite să fie acelaşi între cei patru pereţi ai cutiei sale de chibrituri, primite de la stat, şi în public, la taifas cu ceilalţi. în epoca post-totalitară cei patru pereţi s-au lărgit cât o ţară, dar reflexele schizoide sunt aceleaşi, doar mijloacele s-au rafinat.
înainte, identităţile beligerante erau conturate în raport cu docilitatea impusă de un sistem represiv. Acum, fiecare dintre noi poartă cu sine constelaţii ireconciliabile de stereotipuri despre identitatea noastră de români, cu care jonglăm în funcţie de context, de interese şi de care parte a graniţei ne aflăm. Nu stereotipurile sunt problema, ci însuşi mecanismul acesta pervers prin care nicicum nu ne putem dezbăra de obiceiul de a trăi dublu-triplu-multiplu, dar fără oglindă.
P.S.: Bibliografie obligatorie:
M-am exilat şi atîta tot. Aerul aici îmi prieşte, sînt mulţumit cu ai mei şi nu am ce căuta acolo, unde linguşirea şi hoţia sînt virtuţi, iar munca şi talentul vicii demne de compătimit. – Ion Luca Caragiale, într-o scrisoare către Al. Vlahuţă.
Am ajuns într-o lume cu oameni dubli. Nu mai ai nevoie de oglindă ca să poţi vorbi singur. – Ferdinand Griffon “Pierrot” (J.-P. Belmondo) în ”Pierrot le fou” (r. J.-L. Godard, 1965).
