Sesiunea respectivă avea două premise. Pe de o parte, era premoniţia unor ţări europene că, în perspectiva aderării României la Uniunea Europeană (care devenea clară, odată cu invitarea ţării noastre, adresată Guvernului din decembrie 1999, să deschidă negocierile de aderare), chestiunea romilor va spori în importanţă, pe de altă parte, era lansarea de către Ministerul Educaţiei Naţionale de atunci a unui pachet de măsuri în premieră naţională pentru romi. Arhivele atestă că, în anii anteriori, deja, am dispus (prin ordinul de ministru nr. 3577/ 1998) discriminarea pozitivă pentru romi (acordându-le locuri de studii distincte în licee şi facultăţi),
înregistrarea populaţiei iliterate (ordinul nr.3316/ 1998), crearea inspectoratelor şcolare pentru romi (ordinul nr. 3363/1998) şi a altor facilităţi (ordinul nr.4281/ 1999), pentru a trece apoi la elaborarea şi punerea în aplicare a „Strategiei educaţiei pentru romi", împreună cu organizaţiile romilor. În orice caz, sesiunea şi măsurile amintite au contribuit la schimbarea abordării situaţiei romilor, iar guvernele ulterioare au continuat un timp aceste preocupări. Viziunea în care s-a operat atunci era concentrată asupra sprijinirii formării elitei reprezentative a romilor şi asupra reducerii analfabetismului şi abandonului şcolar printre romi. Am prezentat această viziune, la invitaţia unor instituţii europene, în reuniuni din diferite ţări (ea este sintetizată recent în textul despre romii europeni din Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, pp.150-160).
Între timp, pe scena vieţii romilor au apărut câteva procese noi, care cer abordări aparte. Desigur, romii au folosit ocazia discriminării pozitive prin educaţie, încât a sporit efectivul licenţiaţilor (profesori, jurişti, economişti, sociologi etc.) proveniţi din comunităţile lor. Este greu de stabilit măsura în care comunităţile însele au beneficiat de pregătirea acestora. Comunităţile ar trebui să se pronunţe. Însă pe fondul deschiderii frontierelor şi al liberalizării mobilităţilor în Europa, romii s-au pus în mişcare, în căutarea unei situaţii mai bune decât cea din România. Problema profundă, a cărei soluţionare rămîne de importanţă primordială - aflarea unui loc în economia modernă pentru romi - a fost trecută sub tăcere, de romi şi de cei care discută despre romi, de dragul migrării nestingherite pe continent, respectiv al căutării de soluţii poliţieneşti. Cine a văzut coloniile insalubre ale romilor în atît de organizatul şi fermecătorul Paris, cerşetorii romi de la Montpellier, Hamburg sau Londra, cine s-a informat despre starea de infracţionalitate acuzată de autorităţile franceze, germane, italiene etc., cine a trecut pe lîngă microoraşul mizer de la Săcele (Braşov), cine vede ridicola casă „regală" de la Sibiu îşi dă repede seama de întreaga gravitate a chestiunii romilor. Suplimentar, scena vieţii romilor din România a fost complicată de efortul unor politicieni inculţi şi cinici de a-i manipula pe romi în scopuri electorale. Romii nu numai că nu au putut lichida sciziunile aproape infinite din comunitatea lor, dar au devenit prada uşoară a unora interesaţi de voturile lor la alegeri. Bunăoară, decesul lui Florin Cioabă, care provoacă întristare, ca orice dispariţie a unui om, nici nu a mai putut fi luat caatare, ci a trecut repede într-o festivitate încărcată de grotesc, începând cu momentul în care, pentru autoproclamatul „rege", a fost trimis în Turcia unul din cei mai buni chirurgi ai ţării şi s-a cerut avion special. N-a mai contat momentul de gravitate maximă, care este moartea unui om, ci exploatarea, în beneficiul unor persoane aflate în campanie electorală, a unor veleităţi fără acoperire. Iar ceea ce a urmat, fastul de bâlci al îngropăciunii, lacrimile ipocrite ale celor din campanie, „consiliul de coroană" aidoma unei întîlniri la căminul cultural, încoronarea a „doi reg", declaraţiile confuze ulterioare etc., arată nu numai degradarea la care s-a ajuns în comunitatea romilor de la Sibiu, ci şi nivelul jos al celor care cerşesc efectiv voturile unei comunităţi lovite de soartă fără a fi oameni de stat, nici măcar politicieni veritabili.
Împrejurarea că organizaţii ale romilor din diferite locuri ale ţării resping pretenţia de „rege" a familiei Cioabă este un semn de maturitate şi un îndemn la aducerea oamenilor cu picioarele pe pămînt, Oricare vor fi tradiţiile ce se invocă, nimeni pe lume nu mai trăieşte doar din tradiţii. Este, din nou, cât se poate de limpede că nici romii nu-şi pot soluţiona problemele specifice fără integrarea democratică a intereselor şi voinţelor din comunitate, încât în loc să le distrugă şansa acestei integrări, politicienii ar face mai bine să o sprijine. Rezumînd lucrurile, aş spune că romii au nevoie, în primul rând, nu de bizarerii ce-i acoperă, pe ei şi pe cei din jur, de ridicol (precum puzderia de „regi" de carton), ci de găsirea locului comunităţii lor în economia modernă, de formarea democratică a voinţei lor politice şi de educaţie adusă la zi.
Iar în ceea ce priveşte politica României în materie, vor trebui date la o parte trei iluzii. Prima este iluzia că romii sunt doar atîţia cîţi dau recensămintele recente. Populaţia ţării este, desigur, cea pe care o indică cel mai recent comunicat al institutului de statistică, dar romii, înăuntrul acesteia, sunt mai mulţi. Se ştie că apartenenţa etnică este o chestiune de opţiune şi că autoidentificarea etnică este mereu dificilă la romi. A doua iluzie este aceea că problema romilor este europeană, înainte de a fi a statului român. Este de luat în seamă faptul că multe ţări au integrat romii prin mecanismele diviziunii activităţilor, specifică economiei moderne, democratizării comunităţilor şi educării la zi. Pe de altă parte, nimeni nu va putea rezolva în statul român chestiunea romilor afară de statul însuşi. Sprijinul extern şi politica europeană în materie pot fi foarte utile, dar nu dispensează nici un stat de răspunderi în ceea ce priveşte situaţia propriilor cetăţeni. A treia iluzie, care s-a manifestat cu stridenţă în săptămîna care a trecut, este aceea că problemele romilor s-ar putea escamota (de rezolvare nici pomeneală!) încurajîndu-i să-şi fabrice titluri nobiliare care nu rezolvă nimic, doar că avantajează manipulatorii. In fapt, nici romii nu-şi vor putea rezolva problemele dacă nu se organizează pe baze democratice şi nu-şi reprezintă argumentativ interesele. Aici, în democratizare, este soluţia pentru romi, dar şi pentru Romînia, căci o chestiune a romilor escamotată sau rău rezolvată revine inevitabil, poate la scară mai mare.
