Supărarea d-lui Tăriceanu pica cum nu se putea mai nefericit într-o ţară aflată la începutul unui drum nou, european, în care rolul ministrului de Externe este foarte important. Motivul real trimitea la relaţiile neconflictuale pe care dl. Ungureanu le avea cu preşedintele Băsescu, devenit duşman de moarte al şefului Guvernului. Urmând sugestia iacobină - cine nu-i cu noi e împotriva noastră - mazilirea ministrului de Externe devenea firească.
La doar zece luni, noul ministru de Externe, Adrian Cioroianu, manifestă un acces de furie la adresa românilor care calcă strâmb în ţări străine, înaintând propunerea de a-i trimite în surghiunul egiptean reloaded. Ba mai mult, la câteva zile după boroboaţă, dl. Cioroianu reia subiectul, se declară el însuşi surprins de ce a putut scoate pe gură şi recidivează: “Detenţia în celule este o soluţie prea uşoară pentru infractorii periculoşi, o variantă la deportare putând fi formarea din aceştia a unor batalioane disciplinare.”
Din păcate, nu este prima gafă comisă de ministrul de Externe şi nici prima dovadă că pălăria de şef al diplomaţilor nu că ar fi prea mare, dar pur şi simplu nu i se potriveşte. Postúrile de istoric, profesor, publicist-comentator, viitor soţ al unei frumoase soprane i-au adus dlui Cioroianu un binemeritat prestigiu public căruia îi dă frenetic cu piciorul la fiecare apariţie publică. Mărturisesc că citeam cu multă plăcere tabletele Domniei Sale din “Dilema Veche” şi mă amuzam la fiecare întorsătură şugubeaţă de frază din scrisorile imaginare de la Bruxelles către nea Nicu Văcăroiu.
Dl. Cioroianu se afla în acel moment pe poziţia celui care are dreptul şi datoria să critice moravurile şi racilele sistemului politic creat în timpul PSD-ului, ca intelectual liberal cu voce distinctă şi respectată. După doar câteva luni şi le-a pierdut pe toate. A devenit un înalt funcţionar incompetent în aparatul de stat al României, ca mulţi alţii.
în paralel, premierul Tăriceanu îl cocoloşeşte părinteşte:“Declaraţia a fost provocată de perioada tensionată şi de relaţiile încordate dintre România şi Italia”, spune Domnia Sa, prin urmare trebuie să-l iertăm, mai ales că şi-a cerut scuze. Dar oare situaţia tensionată chiar este o circumstanţă atenuantă pentru o gafă diplomatică? Mai degrabă mi-ar suna ca agravantă, dacă tot se aduce vorba.
Oare când torni benzină peste casa în foc, te disculpă cumva că te-ai
certat cu soacra?
Dl. Tăriceanu şi-a formulat un set de criterii de apreciere a
performanţei miniştrilor şi colaboratorilor pe care nu pot nici în ruptul
capului să le asociez nici cu liberalismul, nici cu statul modern român
european. Fidelitatea faţă de şef, indiferent de lipsa de proiecte din capul
lui, este calitatea supremă pe care o poate demonstra subalternul.
Oricâte gafe diplomatice ar face, oricâţi caltaboşi şi ţuică ar ţine în cămară, oricâte avize ilegale ar pune pe ordonanţe de guvern nu va intra în dizgraţia şefului şi nici nu îşi va pierde scaunul. Cazul Remeş e doar o excepţie ivită nu din transparenţă instituţională şi respectare a criteriilor de competenţă şi integritate, ci dintr-un accident de insubordonare deplâns îndelung de smiorcăiţii de serviciu.
România este târâtă prin toate zoaiele presei internaţionale, iar Guvernul se gândeşte să planteze tablouri cu Eliade şi Cioran în locul icoanelor Sfântului Francisc de Assisi. E o situaţie stânjenitoare fiindcă, exceptând exagerările cu efect emfatic şi generalizările abuzive, multe din cele spuse sunt adevărate.
Ministrul amator cu veleităţi de gargaragiu nazist, care păstoreşte peste amatorismul tragi-comic al corpului diplomatic, rămâne bine-mersi pe post, graţie fidelităţii faţă de gruparea de la conducerea PNL. Mâhnirea cea mai mare este că în centrul acestei odisee despre incompetenţă se găsesc liberali, iar dintre ei toţi, un intelectual care îşi câştigase respectul şi păruse la un moment dat că şi-a găsit aria de competenţă.
