Nimeni nu poate contesta cã oraşul trãieşte un miracol din punct de vedere economic şi investiţional, însã un observator atent la ceea ce înseamnã cealaltã parte a acestui oraş poate descoperi lucruri înfiorãtoare privind conservatorismul ţãrãnesc al majoritãţii locuitorilor sãi.
Gãinile crescute pe balcon în Mãnãştur, ceapa şi roşiile între blocurile din Zorilor şi Gheorgheni, coteţele cu porci din marginea Mãrãştiului sau a Grigorescului nu sunt simple relicve ale civilizaţiei satului transferate în inima metropolei clujene. Pur şi simplu, majoritatea locuitorilor acestui oraş nu a putut îmbrăţişa coordonatele vieţii citadine, rămânând tributară ruralismului profund.
Toate aceste realităţi, pe care preferăm să le ţinem ascunse sub preş şi să scoatem în faţă proiectele de zgârie-nori, business center-urile, mall-urile şi magazinele cu brand, vin peste noi şi arată lumii adevărata faţă a unui oraş ce a ars etape în devenirea sa culturală.
Supărarea mea este pricinuită de comparaţia pe care am făcut-o între Cluj şi Sibiu, având plăcerea să fiu invitat la evenimentele desfăşurate în fosta capitală culturală a Europei cu ocazia evenimentului “15 ani de Excelenţă” a prestigiosului Festival de Teatru de la Sibiu. Pe lângă această comparaţie pe care am putut s-o fac la faţa locului, am aflat informaţii absolut şocante cu privire la modul în care văd clujenii TIFF-ul.
Primul şoc pentru un jurnalist o reprezintă suma investită într-un astfel de eveniment de către cele două administraţii, cea sibiană şi cea clujeană. Cu 400.000 de euro a ales să susţină Festivalul Internaţional de Teatru din Sibiu Primăria lui Klaus Johannis şi cu încă 100.000 de euro Consiliul Judeţean Sibiu, condus de Martin Bottesch.
La Cluj, TIFF-ul a primit doar 100.000 de euro de la Primăria lui Boc şi nimic decât promisiuni de la Consiliul Judeţean al lui Nicoară. Asta, în timp ce bugetele celor două oraşe nu au nimic în comun, cel al Clujului fiind de câteva ori mai mare decât al Sibiului.
Dar această diferenţă este dată tocmai de modul în care privesc însemnătatea unor astfel de evenimente reprezentanţii administraţii celor două oraşe. Clujul se află încă la faza lăutarismului de tip Festivalul Berii şi Ziua Porţilor Deschise, în timp ce Sibiul a înţeles, mai repede decât alte oraşe ale României, că dezvoltarea unei urbe nu poate fi privită doar din perspectivă economico-imobiliară.
Norocul pentru Cluj a venit în acest an din partea a trei companii private, care, culmea, au legătură cu oraşul, cel puţin două, dar ai căror vectori decizionali sunt fii ai cetăţii ce acum locuiesc la Bucureşti. Vodafone, prin Liliana Solomon, şi Impact, prin Dan Ioan Popp, alături de Iulius Mall au înţeles exact că investiţiile economice trebuie dublate de cele cultural-spirituale.
Investiţia în cultură şi punerea în valoare a identităţii proprii fiecărui oraş duce în cele din urmă la o renaştere spirituală şi la o afirmare a specificului istoric al fiecărei urbe transilvane. Clujul riscă în acest moment să fie asemeni multor milionari post-decembrişti ce circulă cu maşini de sute de mii de euro, asezonate cu pipiţe şi diverse accesorii de lux, dar care, în vilele gigantice nu deţin decât maxim o pereche de cărţi de joc. Biblioteca fiind o anexă netrebuincioasă pentru cei ce cred că banul face totul.
Ar fi prea multe de spus despre cetăţenii acestei urbe de pe Someş, dar trebuie amintit doar că avangardismul şi modernismul sunt inacceptabile pentru o bună parte dintre cei care au văzut în filmele din acest an de la TIFF doar sex, homosexuali, incesturi şi operaţii de schimbare de sex.
De asemenea, o bilă neagră merită cu siguranţă acest oraş în care cluburile, barurile şi restaurantele se închid la ore în care viaţa la Portoroz, Cannes, Karlovy Vary, Avignon, Edinburgh sau Sibiu şi Bucureşti începe să tresalte. Aici, conservatorismul şi-a pus amprenta inclusiv pe proprietarii acestor “aşezăminte”.
La noi, la Cluj, de frica unora care reclamă orice şi oricând, municipalitatea a tras obloanele peste oraş, fenomen ce poate rezidă din trecerea cirezilor de vaci prin satele din jurul Clujului, moment ce semnifică încheierea unei zile în lumea satului.
Lipsa unor manageri culturali, lipsa vehiculării conceptelor moderne de oraş creativ şi regenerare cultural-istorică poate duce Clujul în situaţia în care chiar şi cei 100.000 de studenţi să nu mai însemne nimic într-o mare de uniformizare a lumpenului post-proletar clujean şi a plebei rurale coborâtă de pe văi, ce tind să devină stăpânii absoluţi ai oraşului.
