“Schimbarea în care putem crede”

Într-o carte ce grupează mai multe discursuri, apărută anul trecut la New York, intitulată sugestiv „Change we can believe in” (Schimbarea în care putem crede”), Barak Obama ne demonstrează ce înseamnă forţa convingerilor unui lider.

în aceste discursuri găsim atât propunerile economice, educaţionale, de securitate, sănătate, cultură etc., ale  liderului american, cât şi măsurile pe care acesta intenţionează să le ia odată instalat la Casa Albă.  Ne interesează  în acest moment educaţia, un capitol atât de controversat al politicii româneşti. Politicienii români se întrec în oferte  generoase (salarii, dotări etc.) atunci când sunt în campanie electorală, dar uită repede de educaţie imediat după ce vin la putere. Fără o viziune  asupra educaţiei, care să producă mai puţină „reformă”, dar mai multă eficienţă, nu putem vorbi nici de salarii şi nici de echipamente în şcoli şi universităţi şi nu putem avea absolvenţi performanţi.

 

în timp ce viitorul preşedinte al SUA vorbeşte de necesitatea succesului pentru fiecare familie de americani, guvernanţii noştri vorbesc de sacrificii şi de „strângerea curelei” - ca să citez o sintagmă des  folosită în ultimele zile.

 

Dacă Obama subliniază necesitatea restabilirii încrederii americanului în impozitarea corectă, în „visul american” afaceriştii români afirmă sus şi tare şi fără pic de jenă că vor intra în zona economiei negre. Dacă Preşedintele american susţine cu tărie  prioritatea educaţiei pentru relansarea economiei şi stimularea inovaţiei, „bişniţarii români”, îmbogăţiţi în mare parte prin furturi din averea publică, acuză Ministerul Educaţiei că nu le furnizează absolvenţi competenţi, pregătiţi să răspundă  imediat hachiţelor unor aşa- zişi „patroni”, ca şi cum universităţile şi şcolile româneşti ar trebui să pregătească superprofesionişti fără un efort de pregătire constant, susţinut de traininguri periodice, finanţate de firmele angajatoare.

 

Cu toate acestea, majoritatea firmelor româneşti lucrează cu absolvenţii pregătiţi în universităţile şi şcolile româneşti. Mai mult, o parte din aceşti absolvenţi sunt angajaţi pe salarii bune de foarte multe companii multinaţionale. A invoca în acest moment  argumentul neperformanţei învăţământului românesc pentru a bloca acordarea unor drepturi salariale mi se pare revoltătoare. Barak Obama susţine în planul său de redresare a  SUA  impunerea unei taxe pe educaţie, având în vedere cheltuielile statului pentru formarea tinerilor, tineri ce-şi oferă apoi serviciile mediului privat.

 

 O taxă pe educaţie şi cercetare ar trebui impusă tuturor firmelor, beneficiarii direcţi şi fără costuri prea mari ai acestei aşa-zis modeste pregătiri a absolventului român. Cu siguranţă, atunci ne vom putea gândi serios la cercetare, la inovare şi la profesionalizarea absolvenţilor noştri. în nicio ţară, un absolvent nu poate îndeplini imediat după absolvire sarcini dificile şi nimeni  nu se gândeşte să-i dea munci de răspundere. El are nevoie de acomodare, are nevoie de o pregătire permanentă. Probabil că mulţi din „oamenii de afaceri” se gândesc serios dacă contractele grase cu statul, atât de facil accesibile altă dată, nu se vor diminua odată cu alocarea unor resurse învăţământului.

 

Unde este atunci adevărul? Sigur, putem vorbi la infinit despre calitatea slabă a unora din absolvenţii noştri. Ea este reală, dar a pune această etichetă întregului învăţământ, mi se pare nedrept. Cum mi se pare nedrept să judeci toate universităţile cu aceeaşi măsură sau să pui categorii socio-profesionale în opoziţie unele cu altele. Pentru deblocarea situaţiei avem nevoie de luciditate, pragmatism şi, mai ales, să credem că schimbările pe care le facem produc efecte pozitive pentru categorii cât mai largi. Din păcate, puţini  politicieni români cred în ceea ce fac. Spre deosebire de Obama.