Scurtul drum al libertăţii de la binecuvântare la blestem

Am citit zilele acestea o ştire măruntă, care mi-a redeschis nişte răni mai vechi. Jackie Chan, starul filmelor de arte marţiale şi vicepreşedintele Asociaţiei de Film din China, crescut în societatea liberă din Hong Kong, susţine că “(...)noi, chinezii, avem nevoie să fim sub control.

Nu ştiu dacă este bine să fii liber sau nu. Dacă eşti prea liber, te dovedeşti la fel cum este, în prezent, oraşul Hong Kong... foarte haotic. La fel ca Taiwanul”, a declarat Chan. Asta e chiar culmea, mi-am zis. Păi, dacă şi Jackie Chan - individ simpatic, cu comportament deschis, beneficiar evident al capitalismului şi democraţiei - a ajuns să laude limitarea libertăţilor, la ce naiba au folosit revoluţiile din 89? Ca să ajungem, iarăşi, la reguli stricte şi la practicarea unei libertăţi pe cartelă?

 

Apoi mi-am adus aminte spusele unui politician elveţian, Moritz Leunberger, care, la Forumul Davos din 2001, definea cadrul de manifestare a libertăţilor: “Cea mai importantă cucerire a civilizaţiei moderne sunt drepturile omului. în acelaşi timp, nu trebuie uitat că libertatea este definită de conţinutul ei, iar legile naturii spun că nu există conţinut nelimitat, deci şi libertatea are limite”. Cu alte cuvinte, strămoşul Horaţiu are dreptate când spune: “Est modus in rebus, sunt certi denique fines / Quos ultra citraque nequit consistere rectum” (E o măsură-n toate, tu drumul drept îl ţine / Şi nu călca hotarul pus între rău şi bine).

 

Mi se pare clar că asta se aplică şi procesului de câştigare, acordare şi consum al libertăţilor. Ne-am lăudat cu tinerii crescuţi după ‘89, pe care i-am numit “generaţia fără frică”. Observ că, în ultima vreme, laudele s-au potolit. Exegeţii au descoperit, cu oroare, că prea mulţi dintre membrii acestei generaţii nu se tem chiar de nimic! Nici de lege, nici de Dumnezeu, nici de bunul-simţ, nici de viitor. Munca ce-i mai sperie... Din nou, lipsa măsurii a făcut totul praf şi pulbere. Bunele intenţii cu care s-a pornit, ca tinerii să nu sufere din cauza lipsei de libertate - cum a păţit generaţia dinaintea lor - a degenerat într-o libertate extinsă peste limitele raţiunii. Copiii nu mai aud expresii de genul “ţi se interzice să...”, “nu ai voie să...”, “ai obligaţia să...”, “vei fi pedepsit dacă...”.

 

Li s-a turnat în capete ideea că ei sunt buricul Pământului, că lumea e a lor, că li se datorează totul, din chiar clipa în care s-au născut, că nu au obligaţii, ci doar drepturi. Se uită un rost vital al educaţiei, cel de a elimina din comportamentul social urmele răului ancestral existent în noi. Mitropolitul Bartolomeu zicea, în Pastorala de Paşte: “Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puţin de dimensiunea pozitivă a existenţei şi mai mult de cea negativă. Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

 

Această preferinţă s-a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.” Vorbim cu patos despre libertate, fără a admite că prea mulţi oameni o folosesc împotriva semenilor lor. Ne creştem copiii gândindu-ne la noi, cei de azi, nu la ei, cei de mâine. La şcoală trebuie cocoloşiţi orice ar face, în familie, la fel, pe stradă, tot aşa. în locul unei educaţii bazate pe o solidă combinaţie între ştiinţă şi tradiţii, se merge pe aiureli gen New Wave, conform cărora un copil pedepsit îşi micşorează ego-ul. Aşa, şi? E musai să aibă un ego cât China? La ce-i foloseşte? Dar nouă? Vă plac copiii de bani gata, cu maşini bengoase şi tupeu nelimitat?

 

Poate îi admiraţi pe membrii găştilor de cartier sau pe consumatorii de manele, decişi să facă bani oricum, numai muncă să nu fie? Extrema opresivă a comunismului a devenit extrema permisivă a perioadei postdecembriste. înainte se formau generaţii cu personalităţi minimizate, obişnuite cu obedienţa, acum s-a format o generaţie cu personalităţi exacerbate, dar schiloade din lipsa maestrului modelator. Apa învârte bolovanii la vale, în deplină libertate, dar reuşeşte doar să-i transforme în nisip. Pentru o operă de artă se cere dalta artistului...

 

Deocamdată, exersăm, masochist, transformarea binelui în rău, a generosului în periculos şi a fondului într-o formă goală, deşi “corectă politic”. Măsura încă n-am găsit-o, deşi se află în toate, fiindcă trebuie s-o vrei ca s-o vezi. Jackie Chan a trebuit să ajungă la 55 de ani ca să se lămurească. Noi avem deja libertatea de a ne căuta, găsi şi respecta limitele, însă nu acest gen de libertate este la modă. Dacă cere efort, nu sună tare, nu costă mult, nu scoate pe nimeni din minţi şi nu ne gâdilă orgoliile, n-are nici un farmec, nu-i aşa?