Se trăgea „în draci" pe Petru Groza

 Adică, n-am fost de acord cu marşarea pe triumfalismul victoriei Revoluţiei române, ce lăsa în urmă enigme grele, morţi inutile, suferinţe şi nedreptăţi greu acceptabile. Nu sunt de acord nici cu „uitucii", cei care trimit în derizoriu tot ce s-a întâmplat şi neagă cotitura istorică a României din `89. Binenţeles că adevărul integral n-a fost reconstituit şi lucrurile nu sunt la locul lor, dar asta este lecţia de istorie pe care fiecare generaţie o trăieşte în felul său.

Am trăit şi eu pe viu acele evenimente, ca mulţi alţi români. N-am înţeles multe lucruri, n-am fost împăcat cu altele, am avut tot timpul o îndoială în suflet. De aceea, deşi am avut ocazia, n-am scris despre Revoluţie şi, mai ales, despre întâmplările personale. Şi totuşi, pentru mine, Revoluţia a rămas vie prin cel puţin trei întâmplări, în toată genuitatea lor, pe care nu le-am dezvăluit până acum decât în cerc restrâns.

"Foamea" era goală
"Foamea" era vestitul tren Timişoara-Iaşi, pe care eu îl luam din Cluj până la Beclean, pentru a merge mai departe spre Gheorgheni (Harghita), unde lucram prin celebra „repartiţie guvernamentală". În seara de duminică, 17 decembrie 1989, pe la ora 9, am găsit un tren complet gol, fără niciun călător, îngheţat şi întunecat. Am străbătut în grabă câteva vagoane în căutarea vreunui om, fără să întâlnesc vreunul şi fără să înţeleg nimic. Am coborât apoi să-l caut pe „naş", întrebându-l despre destinaţia trenului. Acesta m-a privit lung, bănuitor, fără să-mi spună nimic. Am rămas totuşi în tren, împreună cu alţi vreo zece călători ce urcaseră ca şi mine din Cluj. Nedumerirea şi frica s-au păstrat, chiar după ce o femeie, cu nişte desagi în spate, mi-a dezvăluit în şoaptă că i-a spus „naşul" că trenul a pornit din Arad şi n-a dat voie miliţia la nimeni să urce. Eram derutat şi nu am făcut legătura cu evenimentele din Timişoara, deşi auzisem despre ele. Pur şi simplu, n-am fost capabil să fac această legătură atunci, nu mi se părea posibil sau real. Am făcut-o după miezul nopţii, după ce am ajuns la destinaţie şi am pornit "Europa liberă", unde se auzeau împuşcături şi se vorbea despre cei 60.000 de morţi. A fost prima senzaţie de irealitate trăită pe viu, dintre multele care au urmat.

„Ce-au scris despre mine?"
Al doilea moment s-a petrecut în micul oraş Gheorgheni, unde, în 22 decembrie, au fost sparte şi invadate de oameni instituţiile publice importante: primăria, sediul PCR, casa de cultură, sediul miliţiei, bisericile etc. Episodul e unic şi memorabil, pentru că, după ce s-au ars cărţile partidului şi au fost aruncate pe geam tablourile oficiale şi alte însemne, s-a ajuns la „miezul" problemei. Printre obiectivele atacate şi devastate au fost şi arhivele secţiei de Securitate din oraş, de unde au fost alungaţi toţi lucrătorii, iar mulţimea a pus mâna pe documentele secrete. Tabloul a fost unul halucinant, căci au început să circule, din mână în mână, vestitele „caiete informative", fiecare căutând cu înfrigurare să-şi găsească numele, să vadă cine „l-a turnat", să afle ce a scris despre el ofiţerul de Securitate. Descătuşarea, furia şi frustrarea au generat o stare de isterie generală greu de descris în cuvinte. Am avut ocazia să văd cu ochii mei în „caiete", mult înaintea existenţei CNSAS, cine şi ce a spus despre mine. Oricum, o emoţie de neuitat pentru toată viaţa.

„Se trage în draci pe Petru Groza!"
Vineri, 23 decembrie, n-am rezistat şi m-am întors în Cluj, unde am sosit seara. Am făcut drumul pe jos de la gară până în Piaţa Victoriei (acum Avram Iancu), unde am asistat la o scenă de Buftea. Pe drum, cineva mi-a spus să nu mă duc pe-acolo, pentru că „se trage în draci". Eu am luat „dracii" la propriu şi m-am grăbit şi nu pierd ceva. Secvenţa văzută, din apropierea unui tanc, parcat în faţa Teatrului Naţional, cam în locul statuii lui Lucian Blaga acum, a fost de film. Dinspre Calea Turzii, a coborât în viteză a Dacie alba, care n-a oprit la primul baraj de „revoluţionari" înarmaţi, aflat undeva în dreptul parcului. Al doilea baraj, aflat la colţul străzii, a început să tragă în maşină, care nici aşa n-a oprit. O ploaie de gloanţe a răpăit, de lângă mine, asupra maşinii ce avea un singur pasager, ce a cotit-o spre stânga întâi, pe Eroilor, apoi spre dreapta, pe strada de lângă cinema Victoria, apoi pierdută a fost până astăzi. Văd şi acum în noapte trasoarele grele, pornite din mitraliera de pe tanc, dansând de-a lungul străzii Eroilor ca nişte artificii uriaşe. Am încercat de atunci să înţeleg ce s-a întâmplat, dar, mărturisesc, nu am reuşit. Încă sunt la aceleaşi 2-3 ipoteze, la fel de tulburătoare: a fost o diversiune/provocare, a fost cineva complet rupt de lume sau totul s-a produs din cauza fricii.

N-am aflat, dar nu pot spune că nu mă mai interesează.