Succesul e discutabil. Nu insisit asupra evenimentelor de acum doi ani jumătate, timp scurs fără folos şi pe veşnicie irosit. Rămâne totuşi actuală o singură întrebare: poate o societate românească - nu doar dezarticulată de manifestările de putere, ci şi fundamental lipsită de suport valoric - să dea naştere unei societăţi civile independente, de calitate, stând departe de politica împăduchiată de intrigi de birou, servilism de argat şi bâjbâieli lexicale?
‘Cum grano salis'; societatea civilă nu e nicăieri în lume un remediu universal, nici izvor de soluţii instante, oricine i-ar fi membrii şi oricare i-ar fi ariile de activitate. Nici nu e un corp stabil, şi nici prea vechi. Nu avem, ca naţiune, ce clasicism să consumăm pentru a ne înzdrăveni virtuţile civice. Transformarera societăţii civile, substanţierea ei dintr-un termen care îi interesa pe istorici, sociologi şi pe filosofii politici, într-un concept operaţional cu o infrastructură socială de reţele dense - traversând politica şi politicile, afacerile, mediile academice şi activismul - a avut loc doar în Europa centrală şi răsăriteană de după 1989. Metodele de reconstrucţie socială din Europa ex-comunistă au fost imediat preluate şi în Occident, ca instrument de creştere a coeziunii între cetăţeni şi pentru a le reda partea de firească responsabilitate politică.
Conceptul în sine e mult mai limpede decât practica societăţii civile. Una este să nominalizezi părţile membre ale acestei "mari idei a secolului XXI", şi alta să îi compatibilizezi rolul, în forme efective şi eficiente, în guvernanţa de Stat. Una este să identifici ONG-urile relevante, mass-media, fundaţiile, asociaţiile profesionale, sindicatele, enoriaşii, activiştii (inclusiv cei în format electronic), cluburile şi opinia publică, să le cântăreşti analizându-le performanţa şi deficienţele (unde intră instituţionalizarea, ideologizarea, birocratizarea şi contaminarea politică, uneori excesive, graţie unor activişti de profesie). Alta este să găseşti în interiorul acestei societăţi civile pe cei a căror activitate poate avea un impact real şi decisiv. România e un exemplu viu al acestei dileme.
Pentru că nu mai este suficient să priveşti societatea civilă cu optica binevoitoare a începutului de drum. La noi i se apreciază influenţa pozitivă asupra mediilor academice, de afaceri, asupra societăţii şi instituţiilor sociale, contribuţia la formarea unui spirit critic şi a unui activism binevenit. Dar criteriile de performanţă se schimbă în timp. Societatea civilă trebuie să facă faţă unor noi nevoi şi noi exigenţe, aspect observabil în Europa şi SUA, unde marii actori de pe scena Statului - de la guvern la publicul cult - ridică sceptic din sprâncene cu privire la forţa acţiunii colective a societăţii civile, slab coordonată, la mişcările sociale provocate fără sens, dar demonstrativ, la conceperea şi organizarea comunităţilor de lucru şi la posibilitatea de a păstra eficienţa unor valori ca şi solidaritatea, serviciul public sau cooperarea.
Doar când se vor întâlni (aşa cum o fac în filantrocapitalismul atât de străin României de după 1945) investiţia filantropică, resursa financiară, convingerea, viziunea pe termen mediu/lung şi un management financiar productiv, va fi activat potenţialul de transformare pe care îl comportă societatea civilă alături de mediile economice. Atunci doar capătă forţă ideile alternative şi e generată reforma sau mobilizarea pentru schimbări competent aplicate structurilor de putere; atunci au greutate acţiunile colaborative, pe o scară suficient de mare pentru a determina schimbări fundamentale în politică, economie şi relaţiile sociale. Or, pentru această ţară fără urmă de guvernant credibil, este singura mare exigenţă.
Radu Albu-Comănescu
