Singurătatea Guvernatorului de cursă lungă

Dincolo de declaraţiile protocolare de ambele părţi, colaborarea dintre puterea politică şi Banca Naţională a fost, cel puţin în ultimii şase ani, dezastruoasă.

în mai multe rânduri, echipa Guvernatorului Isărescu a fost pusă în faţa faptului împlinit după decizii politice bazate pe umori, considerente electorale sau, pur şi simplu, toane de moment, fiind nevoită să scoată castanele din foc cu propriile mâini.

 

Mărirea necontrolată a pensiilor şi salariilor după 2007 şi crearea condiţiilor propice deschiderii unei prăpastii uriaşe între venituri şi cheltuieli s-au petrecut pe fondul altor două fenomene cu efecte în creşterea deficitului bugetar. întâi, afacerile care “duduiau” înaintea şocurilor de pe pieţele externe din toamna anului 2008 au mai gâfâit puţin din inerţie, după care s-au prăbuşit cu zgomot, iar taxele şi impozitele aferente lor, în volume deloc neglijabile, nu au mai ajuns la bugetul de stat. Apoi, pe acelaşi fond de anxietate, întreprinzătorii de toate felurile şi-au creat scenarii alternative de supravieţuire pe timp de criză, prin care erau evitate, pe cât posibil, plăţile la bugetul de stat.

 

Dacă până acum demersurile lor intrau în teritoriul “optimizării fiscale”, acum predominanţa legală a dispărut, iar acţiunile intră în teritoriul “evaziunii fiscale”, ajutate şi de bulibăşeala legislaţiei fiscale de după intrarea guvernului în criză de nervi. Executivul nu a făcut niciun efort pentru diminuarea efectelor niciunuia dintre cele două fenomene – anume, nici nu a creat scheme de ajutor eficiente pentru salvarea unor afaceri prospere şi sănătoase ajunse în dificultate din pricina lipsei de lichidităţi, de multe ori chiar din cauza arieratelor statului, nici nu a mişcat sistemul de taxe şi impozite în aşa fel încât să încurajeze creşterea conformării voluntare a contribuabililor, iar abia apoi să asmută Fiscul asupra celor care nu se conformează nicicum. Concomitent, reechilibrarea ponderilor categoriilor de cheltuieli în valoarea PIB-ului ar fi trebuit să se facă prin aplicarea noilor legi referitoare la salarizarea unitară şi la sistemul de pensii, în ciuda nemulţumirilor create printre beneficiari.

 

Pofta nesăbuită de bani publici a membrilor şi camarilelor guvernamentale, în special din zona greilor PDL, l-a pus pe Guvernatorul Isărescu să pară că vorbeşte singur din biroul său solitar de la BNR. Nici avatarurile sale – d-nii Vasilescu, Croitoru sau Lazea – nu au fost mai atent ascultate de la Palatul Victoria. Nici măcar acum, când guvernul e cu spatele la zid, pe vorbele dinspre BNR nu se dau nici două cepe degerate din partea guvernului, care se comportă ca un candidat sigur la sinucidere, ostoindu-şi feroce ultimele pofte păcătoase şi extrem de costisitoare, pe spezele familiei care cedează şantajelor sentimentale. Cheltuielile bugetare nu scad, acţiunile guvernului nu implică reducerea deficitelor, iar coerenţa politicilor guvernamentale este doar o vorbă în vânt.

 

Ieri, pentru a nu-ştiu-câta oară, Guvernatorul Isărescu a reluat ideea necesităţii urgente a ajustărilor bugetare: “Realitatea este cinică şi, într-un fel sau altul, societatea românească trebuie s-o accepte, fiindcă nu mai poate fi ignorată. Ea poate fi ignorată până când se va răzbuna. Adevărul financiar poate fi cinic, nemilos, dar apare şi tendinţa cealaltă, de a se vorbi, ca imperativă, doar despre nevoile sociale şi să nu se vorbească despre aspectul financiar. E foarte periculos acest aspect. Banii nu pică din cer! Banii adevăraţi nu pică din cer, nici nu apar din tiparniţă, aşa cum cred unii”, a spus Guvernatorul. “Corecţia nu am putut să o facem din considerente politice. O facem acum pe jumătate, din creşteri de venituri (adică din mărirea taxelor, în principal a TVA, n.m.). Sper să ne oprim aici!”, a mai spus Isărescu. Nu e o noutate, Banca Centrală şi guvernul vorbesc pe limbi diferite de cel puţin şase ani, cum spuneam. însă abia acum comunicarea dintre cele două instituţii este vitală pentru ce se va întâmpla cu noi toţi în viitorii ani.

 

Să luăm un alt exemplu simplu, de la vecinii maghiari. Zilele trecute am aflat cu stupoare că delegaţiile FMI şi UE s-au ridicat de la masa negocierilor cu partea maghiară, suspendând pentru câteva luni discuţiile, din pricină că noul guvern Orbán nu a continuat politicile de reformă şi austeritate începute de predecesorul său, Gordon Bajnai. Miza discuţiilor abandonate: evaluarea ratelor împrumutului acordat în octombrie 2008, în valoare de 20 de miliarde de euro, precum şi negocierea unui nou credit de tip precautionary, începând cu 2011, deşi oficialii maghiari au negat acest lucru. Motivele supărării oficialilor FMI şi, mai ales UE, citite printre rânduri, au mult mai puţină legătură cu deficitele înregistrate sau prognozate de guvernul Orbán, decât cu iniţiativa sa de a suprataxa băncile şi de a micşora salariile din Banca Centrală, fapt considerat că aduce atingere “independenţei totale a Băncii Centrale”. Când era îngrijorarea mai mare, ministrul maghiar de Finanţe Matolscy György, vrând, poate, să calmeze spiritele, a dat o declaraţie halucinantă, care dovedeşte acelaşi autism al guvernului, pe care îl regăsim şi la Bucureşti.

 

El a declarat că FMI şi UE au “salutat” iniţiativa de a taxa băncile, deşi TOATE declaraţiile oficialilor celor două instituţii vorbeau despre contrariul. în plus, a omis să semnaleze că aceştia şi-au exprimat franc nemulţumirea, cerând guvernului ca şeful Băncii Centrale să fie lăsat în pace, cu salariul netăiat (proiectul Guvernului Orbán l-ar fi tăiat cu vreo 75%). De asemenea, niciun oficial al Guvernului maghiar nu a precizat că oficialii FMI şi UE nu au fost consultaţi deloc înainte ca Orbán să-şi publice programul în 29 de puncte, iar o parte dintre acestea sunt neconforme cu legislaţia europeană, după cum notează Heti Világgazdaság. Culmea, avertizările cu privire la riscurile pe care şi le asumă guvernul prin noul program veniseră, în plan intern, tot de la Guvernatorul Băncii Centrale.

 

Din naivitate, prostie, îngâmfare sau rapacitate pură şi primitivă, membrii de frunte ai guvernului nu iau în serios avertismentele de la BNR, dar continuă să plece urechea la şoaptele de amor politic ale camarilelor. Aranjamentelor mafiote din politica românească, şlefuite de-a lungul multor ani în care şi-au căpătat o expertiză desăvârşită, nu le pasă defel dacă ţara pe care o subjugă va supravieţui sau va falimenta. Bogăţia ostentativă are o valoare socială cu atât mai mare, prin comparaţie, cu cât mediul social în care se afişează este mai sărac, în urma unui program de subdezvoltare durabilă care funcţionează ceas. în definitiv, vom fi cu toţii de acord că viaţa e scurtă, oamenii, mulţi şi proşti, iar Isărescu, singur.