„Cei mai detestaţi în şcoală erau pîrîcioşii. Erau în fiecare clasă cîţiva elevi care ridicau mîna şi ziceau tare că X copiază la teză, sau că Y citeşte pe sub bancă.
Fapta te izola, îţi aducea un discredit absolut, nimeni nu mai vorbea cu respectivul. [...] Mai tîrziu, am observat că obiceiul era adînc încetăţenit în lumea românească. Se turna la greu, se pîrau colegii pentru te miri ce. Se denunţa vecinul că şi-a luat o Dacie, se informau autorităţile că X ascultă Europa liberă, sau că are rude în străinatate.[...] Şi astăzi delaţiunea face ravagii, şi e la mare preţ.[...] Acum se toarnă mai mult la Parchet şi prin presă. Se toarnă partenerul de firmă ptr că X vrea să îl înlăture. Se toarnă pentru corupţie soţul cu care dna Y e în divorţ. Astea ar fi din clasa medie şi prostimea. Elitele româneşti (politicieni de vîrf, intelectuali, gazetari, oameni de afaceri ) au de asemenea obiceiul delaţiunii, dar nu o fac la Bucureşti, ci în străinatate.[...] E aceeaşi poveste mizeră."
Abordarea nu e singulară şi ideea de bază se regăseşte de fapt în vocile baritonale ale multor lideri de opinie ai momentului. Poate de înţeles până la un punct în cazul autorului citat, marcat pe bună dreptate de urmăritorii săi de dinainte şi de după '89, generalizarea de acest tip mi se pare periculoasă şi iresponsabilă. Pentru că nu e acelaşi lucru raportarea la securitate a unor oameni care nu făceau în realitate nimic rău, cu demascarea unor grave ilegalităţi sau a unor comportamente vădit imorale, cu consecinţe serioase şi victime multiple, directe sau colaterale. Nu e totuna să-ţi pârăşti vecinul că a primit cafea din RFG sau că se exprimă liber, cu a denunţa fapte de corupţie, furturi sau găşti mafiote. Amestecarea noţiunilor nu e decât un sofism distructiv, bazat pe sensibilitatea românească la delaţiunea securistă.
Pare să existe un soi de mentalitate care ne face să ne simţim vinovaţi că denunţăm un rău, când ar trebui poate să fie o datorie morală şi civică să facem asta. O mentalitate care induce un val de compasiune pentru infractorul prins (mai ales când e un personaj charismatic). A greşit, îl înţelegem, că doar oameni suntem, i se poate întâmpla oricui, să nu-l acuzăm în mod exagerat, căci nu suntem nici noi fără de păcat. Îl analizăm cu severitate şi îl condamnăm adesea mai degrabă pe cel care a scos fapta la iveală - cel mai probabil un ticălos mânat de interese sau un personaj plin de resentimente şi ură. Căci a demasca un rău e un rău în sine. Or, ce ţie nu-ţi place, altuia nu-i face. În realitate, o astfel de atitudine e cât se poate de toxică. E compasiune greşit înţeleasă. O proastă interpretare a datoriei creştine. În fapt, ar trebui să ne fie milă de victimele acestor fapte, care, adesea, suntem noi toţi. Ar trebui să ne fie milă de cel care a studiat şi intră în concurenţă într-o luptă inegală cu cel care a copiat, de cel care merge pe căi legale şi nu are nicio şansă în faţa coruptului sau/şi a corupătorului, de cel care a inovat faţă de cel care a plagiat, de cel care s-a sacrificat pentru adevăr, faţă de impostori sau promotorii lor.
Iar cât priveşte minciuna ca datorie patriotică, ideea e la fel de falsă şi de găunoasă. Într-o astfel de logică, Doina Cornea şi ceilalţi disidenţi ar trebui înfieraţi pentru impietatea de a fi dezvăluit Occidentului abuzurile comuniste. Nu cred că avem datoria de a ne solidariza orbeşte cu răul şi mi se pare foarte dăunătoare inocularea unei mentalităţi de coabitare cu el. Răul nu devine bun pentru că e al nostru. ?i de fapt nu e al nostru, e al celui care l-a comis, care trebuie să plătească pentru asta şi de care mi se pare normal să ne distanţăm ferm şi imediat. Sunt de acord că nu e cazul să ne punem mereu umil cenuşă în cap în faţa Occidentului sau să ne exhibăm mereu defectele, scuzându-ne tot timpul pentru ele. Dar nici nu avem datoria generală de a ascunde răul, de a ni-l asuma ca pe o culpă comună. Cred că mai degrabă avem obligaţia de a-l stârpi, şi pentru asta, primul pas e să-l recunoaştem, să-i conştientizăm şi admitem gravitatea. Iar pentru o imagine mai bună în faţa lumii ar fi suficient să ne evidenţiem valorile autentice şi să le promovăm, fără a încerca zadarnic să machiem hidos şi să mascăm monştri în păpuşi ingenue de porţelan.
Ioana Romana Laurenţiu
este partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
