Pe tot acest parcurs, presărat cu momente de criză gravă, până la urmă depăşite, cum-necum, Emil Constantinescu a încercat să păstreze aparenţele unui om echilibrat, cumpătat, vertical şi inteligent, iar epoca sa şi-a dorit-o o punte trainică între trecutul sumbru şi viitorul european şi luminos.
Deşi îl taxează pe Traian Băsescu de câte ori are ocazia, cum că s-ar crede oareşce Mesia popular, preşedintele Constantinescu a recurs la rândul său la mitul salvatorului. Prezenţa sa publică era construită ca melanj dintre figura prelungă, ascetică, aproape christică şi forţa pe care o conferă prima poziţie în stat.
Dincolo de luminile şi umbrele epocii sale, Emil Constantinescu s-a găsit strivit, mai tot timpul, între pro-monarhismul său şi al greilor partidului în care s-a format, greu de clamat public în condiţiile unei opoziţii a majorităţii cetăţenilor, şi “cripto-comuniştii” uzurpatori de putere în zilele lui decembrie 1989.
Sub preşedinţia sa, Regele Mihai I a încetat să mai fie persona non grata, iar discursul şi faptele reprezentanţilor puterii enunţau, pentru prima dată după zeci de ani, virtuţile proprietăţii private şi necesitatea aşa-numitei “restitutio in integrum”.
Doar slăbiciunile umane ale mai-marilor ţărănişti, veşnicele hârâieli din interiorul nefireştii coaliţii de guvernământ şi loviturile sub centură primite din partea unei prese narcomane au făcut ca perioada 1996-2000 să rămână pentru mulţi dintre noi trenul progresului scăpat de sub nas.
Al doilea act ratat al unei generaţii mai puţin puternice şi voluntare decât se credea. Visul urât al eşecului coagulării naţiunii în jurul unui set de valori şi idei valabile, de sorginte
creştin-democrată.
Emil Constantinescu a devenit un om bântuit de coşmaruri. Coşmarul zilei de sâmbătă a fost obsesia confiscării Pieţei Universităţii, de care l-ar crede capabil pe Traian Băsescu. Fostul preşedinte chiar nu realizează că substanţa simbolică a Pieţei este apanajul memoriei colective? Că memoria colectivă reţine fenomenul din 1990 aşa cum i-a fost prezentat, adică trunchiat?
Nu îşi dă seama că aceia care au ordonat plantarea de flori, cu răngi şi târnăcoape, în locul manifestanţilor, sunt cei care au făcut tot posibilul să deturneze sensul primar al întregului şir de evenimente, şi nu preşedintele Băsescu, nici o mână de aplaudaci pedişti, nici chiar Măscăriciul lu’ Mini, apărut ca din senin la cules de huiduieli?
Aşa încât, nu realizează că o cauză mai nobilă pentru care să lupte ar fi să facă lumină în privinţa fenomenului Piaţa Universităţii, în loc să turuie expoziţii livreşti la fiecare apariţie mediatică sau să clameze furtul simbolic al Pieţei, cu aerul puştiului al cărui castel de nisip a fost luat de val?
Dar coşmarul cel mai negru s-a materializat, în carne şi oase, duminică, la Patriarhie, în timpul ceremoniilor de consacrare a noului Patriarh.
Aşezat, ca de atâtea ori în trecut, între Regele Mihai şi Ion Iliescu, fostului preşedinte i s-a făcut rău pentru câteva minute. Medical, nimic deosebit, după cum ne povesteşte şi cel mai apropiat martor ocular, vrednicul sprijin de nădejde al celui la nevoie:
“A fost un moment de slăbiciune, nimic deosebit. A fost un moment în care a căzut. Nu a căzut chiar jos, că eu l-am susţinut.”
Dramatică sau tragică, pe alocuri, istoria recentă are un imposibil simţ al umorului.
