Unii spun că trebuie să ai un sediu impunător, alţii, o ţinută business impecabilă tot timpul, obligatoriu un ceas scump, o maşină şmecheră, să mănânci în restaurante fine ca să fii văzut, o atitudine sec-protocolară şi lista ar putea continua. Şi se creează, practic, o personalitate. Una potrivită cu scopul pe care îl ai.
Îmi amintesc că anul trecut o studentă cu potenţial, în practică la noi, întâlnise un june avocat care o curta. Personajul misterios, pentru că nu am aflat nici astăzi despre cine era vorba, îi replica arogant, când ea vorbea entuziasmată despre activitatea de la birou: "Dar acolo unde faci tu practică, câte secretare aveţi? O, doar una?! Noi avem patru secretare". Oricât aş fi încercat eu să o conving că este cel puţin straniu să te recomanzi prin numărul secretarelor, iar nu prin calitatea şi profesionalismul propriu sau al echipei de avocaţi, sesizam încă o umbră de disconfort pe faţa tinerei. Nu părea convinsă întru totul că nu ar trebui totuşi, aşa, ca să fim siguri, să începem un proces de recrutare pentru o duzină de secretare.
În aceeaşi notă, am fost sfătuiţi insistent să servim la birou cafea făcută la un expresor profesional, deşi majoritatea preferăm cafeaua la french press. Dar imaginea nu îngăduie. Lucrurile scumpe arată că îţi merge bine. În speţă, nu era vorba despre o cafea, ci, mai degrabă, despre o declaraţie de avere. Atitudinea trebuie să fie şi ea pe măsură. E bine să fii arogant şi dur, să ai alură de buric al pământului, permanent ocupat, obosit şi sictirit. Cu alte cuvinte, un băţos preţios, cel mult condescendent amabil. Prestanţă prost înţeleasă.
Tot acest formalism m-a deranjat întotdeauna şi am avut constant tendinţa puternică de nu mă supune rigorilor sale. De câte ori făceam asta, aveam totuşi senzaţia nerespectării regulilor, apărea invariabil pe fundal întrebarea: "Mă înşel oare? Ar fi mai bine să urmez regulile chiar ŕ contre-cśur?"
Prin urmare, de fiecare dată când, într-un context sau altul, mi se confirmă că, de fapt, nu mă înşel în opoziţia mea constantă faţă de încadrarea în canoane artificiale, resimt o mare satisfacţie. Am avut această senzaţie recent, în ultimele vizite la Londra, când am intrat în contact cu două dintre cele mai mari case britanice de avocatură. Am fost surprinsă, încă de la început, de la primul contact - comunicarea prin e-mail. Politicoasă, dar destul de puţin formală, concisă, directă, la obiect, fără formule pretenţioase. Când am intrat în sediu (situaţie similară în ambele cazuri), ne aşteptam la un spaţiu spectaculos, impresionant, care să vorbească despre însăşi forţa casei de avocatură. În schimb, am găsit un spaţiu normal, neostentativ, în care echipa să îşi poată desfăşura în cele mai bune condiţii activitatea. Nimic menit să rupă gura târgului. O doamnă între două vârste, amabilă şi senină, singura secretară a biroului, a aşezat pe masa din sala de şedinţe o tavă cu câteva ceşti, un recipient cu lapte şi un french press plin de cafea, invitându-ne să ne servim singuri, după preferinţe. Atmosfera era profesionistă, dar relaxată, neintimidantă, iar oamenii, indiferent de poziţia în firmă, erau de o naturaleţe revigorantă.
Desigur, imaginea contează. Însă poate că ar trebui să fie una care să te reprezinte aşa cum eşti, să îţi pună în valoare calităţile, să te arate pe tine, distinct de turmă. Construirea unei imagini după tipic, ca o carte de colorat cu forme pretrasate sau o copie xerox după un original performant, nu numai că induce o reprezentare deformată, dar e potenţial dăunătoare chiar şi businessului, din moment ce mai pot fi alţii o mie ca tine, din moment ce nu te diferenţiezi în niciun fel. Şi e o sursă perpetuă de stres pentru că, nefiind tu însuţi, reacţiile nu mai sunt naturale, fireşti, ci mereu controlate pentru a te încadra în tipar. Şi joci rolul atâta timp, încât ajungi la un moment dat să nu mai ştii cum să redevii tu însuţi. Iar asta nicio imagine nu o poate masca.
Ioana Romana Laurenţiu
partener la casa de avocatură Laurenţiu, Laurenţiu & Asociaţii
