DISTRIBUIE
Ruleazã acum la televiziunile noastre un film publicitar al berarilor de la Carlsberg, în care niste alpinisti sunt serviti cu bere pe un colt de stâncã, iar pe fondul mutrelor lor uluite sloganul spune: noi nu ne ocupãm de livrãri la domiciliu, dar, dacã am face-o, probabil, ar fi cele mai bune din lume.
Mi-am adus aminte de aceastã reclamã la o dezbatere despre reforma administratiei si solutia statului minimal unde sloganul ar putea sã fie, dupã formula Carlsberg: România nu face reforma administratiei, dar dacã ar face-o, ar fi, probabil, cea mai proastã reformã din lume. De ce?
Pentru cã nu ne intereseazã cu adevãrat si, chiar dacã ne-ar interesa, nu avem rãbdarea de a ne apropia rational de subiect si de a face un proiect onest si corect. Un proiect în care sã gândim cu capetele noastre, nu sã luãm cuvinte sau modele de la altii, dar fãrã sã cãutãm a le pune în practicã. Am avut ocazia sã discut cu multi oameni despre reforma statului în ultimul an si am constatat, cu stupoare, cã foarte putini stiu ce spun, cã foarte putini s-au gândit serios la acest aspect. Majoritatea preiau cuvinte sub aspectul lor fonetic, fãrã nici un fel de gândire, fãrã mãcar a se încerca o minimã aplicabilitate.
Pentru cei care se cred a fi de dreapta sau chiar sunt, a vorbi despre reforma statului este un panaceu. Absolut orice se poate ascunde dupã discutia savantã despre respectul ideologiei. Astfel, expresia “stat minimal” a devenit chiar un fel de incantatie misticã. Efectul produs asupra unor politicieni de acest cuvânt este cu adevãrat magic. La fel fac si multi dintre cei de stânga atunci cand vorbesc despre statul social, dar foarte putini par sã înteleagã sau sã transmitã prin sintagma aceasta altceva decât ideea unui stat care dã bani si avantaje tuturor fãrã nici o logicã, în afara unei redistruibuiri haotic-umaniste, de multe ori cu scop electoralist.
Dar dacã utopia de stânga legatã de vreun stat prea social este utopia opozitiei, deocamdatã nefiind periculoasã pentru cã stânga încã nu este la putere, cel putin momentan, ideea difuzã de stat minimal, aplicatã în politici publice de guvernele de dreapta, poate fi chiar tragicã uneori. Nu pentru cã este de dreapta, ci pentru cã este aplicatã fãrã nici o logicã si fãrã strategie sau studii de impact.
Sã luãm un pic la analizã câteva aspecte ale acestei dezbateri privind un asa-zis stat minimal, mereu enuntate la noi si niciodatã duse spre concluzii cât de cât consensuale.
În primul rând, statul este furnizor de bunuri publice, bunuri a cãror realizare este finantatã direct sau indirect de cetãteni, deci aceste bunuri publice presupun consensul minim. E adevãrat cã este greu de obtinut consensul dacã sunt foarte multe bunuri publice, dacã sunt mai putine, atunci acest lucru este mai simplu de realizat. A minimaliza interventia statului în economie este un lucru justificat, dar stat minimal nu înseamnã stat inert, stat desfiintat în ceea ce priveste furnizarea de bunuri publice. Cu timpul, probabil, unele servicii publice pot fi preluate si fãcute mai performante de cãtre agentii privati (sãnãtate si educatie etc.), dar acest lucru nu se poate realiza peste noapte. Retragerea din economia realã nu înseamnã eliminarea statului din societate. Stat minimal înseamnã retragerea statului din domenii unde nu este necesar, deci o reducerea a extensiei activitãtii, dar nu una de intensitate a interventiei în domenii unde bunurile publice nu sunt usor de suplinit.
În al doilea rând, stat mimimal nu înseamnã stat indiferent, ci stat eficient care furnizeazã bunuri publice absolut necesare si cu costuri cât mai mici. Evident, criteriul costurilor este important, dar nu este primordial. Fiind vorba de nevoi vitale, bunurile publice care trebuie sã le satisfacã este normal sã se caute solutii pentru eficientã, nu sã se reducã bunurile publice pe motiv cã avem bani putini. Sã zicem, trebuie sã alegem între mentinerea pensiei minime la un anumit nivel si contructia de sãli de sport, situatie în care chiar ne aflãm acum. Indiferent cât de importante sunt sãlile de sport pentru viitor si pentru a da de lucru unor firme de constructii, pensiile minime pot afecta supravietuirea oamenilor, în plus, ele fac obiectul unui contract cu statul, deci nu le putem reduce pe principiul cã facem stat minimal.
Chiar dacã cel aflat la putere poate sã gândeascã proiecte conform valorilor politice pe care le apãrã, totusi, bunurile publice pe care le finantãm atunci când plãtim tot felul de impozite si taxe, finantând statul, trebuie sã facã obiectul unui consens. A decide prin ordonante de urgentã sau alte acte de fortã cum va arãta statul în viitor, nu este democratic, este chiar un abuz de putere. Chiar dacã, teoretic, totul poate pãrea seducãtor.
În al treilea rând, bunurile publice sunt expresia unor valori, iar practica politicã inteligentã chiar pe timp de crizã rezidã, în primul rând, în gãsirea de solutii cu privire la punerea în practicã a anumitor valori si în alegerea valorilor pe care sã le punem în practicã.
În al patrulea rând, statul minimal nu se proclamã prin decret, nu se naste în mod automat dupã ce ai proclamat discursuri în campania electoralã. La fel si cu statul social, el nu trebuie proclamat oricum si oricând, ci doar atunci când bogãtia produsã de o natiune este capabilã a pune în practicã anumite forme de distribuire a unor bunuri care fac viata mai bunã. Problema principalã de management politic a celor aflati la conducere este cum sã creeze procese care faciliteazã bogãtia. Sarcina principalã a celor investiti cu guvernarea nu este legatã de modul în care ciuntesc statul pentru a-l face mai ieftin. Un stat care taie toate bunurile colective sau majoritatea lor nu mai este un stat, chiar dacã începe sã nu ne mai coste nimic. Stat sãrac nu înseamnã stat minimal! A oferi bunuri publice ieftine si proaste nu înseamnã stat minimal!
În al cincilea rând, stat minimal ar trebui sã însemne fiscalitate scãzutã. Din nefericire, România este un stat cu o fiscalitate tot mai împovãrãtoare, dar cu intentii de a da bunuri publice tot mai putine. Cei care ajung sã conducã statul român la un moment dat ar trebui sã reducã costurile sociale, impozitele, dacã au ca filosofie nasterea unui stat minimal. De regulã, se vorbeste despre reducerea serviciilor statului social, dar nici un manager social nu ne propune scãderea taxelor.
Statul trebuie sã fie impartial, dar nu inert. Si un lucru esential, pe care ne facem cã nu-l întelegem: statul român nu este un stat social. Este un stat corupt, ineficient, prãduitor, cheltuitor, cu rezultate penibile, dar nu este un stat social. Un stat social oferã multe bunuri publice, dar este un stat inteligent si eficient. Un argument în plus: un stat social ar trebui sã tindã mãcar în a fi un stat egalitar. Dar statul român nu avut niciodatã intentia de a deveni egalitar, ci a creat tot timpul privilegii, pensii speciale, salarii speciale, sporuri si regimuri speciale pentru categoriile care erau importante în arhitectura puterii. Un stat fãrã un sistem unic de pensii sau sistem unic de salarizare nu este stat social decât în discursurile celor care nu înteleg prea bine ce se întâmplã. România nu are cum fi etichetatã ca un stat social, ci, mai degrabã, ca un stat discriminatoriu, stat care a creat mai multe exceptii decât egalitate.
Un stat social creeazã conditii pentru o egalitate formalã între cetãteni ca si fundament pentru democratie. Este clar cã România este un stat oligarhic, un stat slab, cãpusat de toate clicile politice care ajung la putere si de toate categoriile socioprofesionale care detin pozitii de decizie sau de fortã: revolutionari, armatã, politisti, judecãtori sau procurori etc.
Faptul cã românii au o mentalitate de asistati nu înseamnã un stat social cum cred cei care se uitã doar dintr-o parte la realitatea noastrã.
În fine, cea mai mare gaurã în bugetul statului român nu este fãcutã de bietii pensionari sau “grasii” din sistemul bugetar. Dilema guvernelor de dreapta este: cui distribuim bunuri publice? Celor asistati sau clientelei politice sub discursul încurajãrii investitiilor publice sau relansãrii economice a României. Cum interpretãm altfel managementul guvernamental auster din 2010 al premierului Boc atunci când ne anuntã cã are o rectificare de 2,5 miliarde de euro pentru decembrie 2010? Sigur nu s-au adunat la buget bani mai multi decât era planificat, ci exact invers.
Adicã i-au rãmas acesti bani fãrã sã stie, sunt bani economisiti din pensii si salarii pe care-i împarte la investitii publice mai ales în judete unde sunt primari si sefi de judete de la PDL? Dacã statul este condus atât de aproximativ, atunci nu mai putem sã ne lãsãm prostiti cu aiurelile legate de statul minimal. Acest tip de austeritate si bãtãlia pentru reorientarea resurselor implicate în procesul de guvernare trebuie numitã altfel, dar nu stat minimal! Încercarea de a crea un stat indiferent nu este o filosofie politicã, ci este o formulã de a pune în practicã o sãrãcie de spirit si o lipsã de umanism în beneficiul satisfacerii unor interese de grup sau chiar a unor grupuri de interese. Statul indiferent e rezultatul coabitãrii dintre prostie si hotie. Adicã, o rimã simplã pentru “Românie”. Deci, nici o filosofie!
Pentru cã nu ne intereseazã cu adevãrat si, chiar dacã ne-ar interesa, nu avem rãbdarea de a ne apropia rational de subiect si de a face un proiect onest si corect. Un proiect în care sã gândim cu capetele noastre, nu sã luãm cuvinte sau modele de la altii, dar fãrã sã cãutãm a le pune în practicã. Am avut ocazia sã discut cu multi oameni despre reforma statului în ultimul an si am constatat, cu stupoare, cã foarte putini stiu ce spun, cã foarte putini s-au gândit serios la acest aspect. Majoritatea preiau cuvinte sub aspectul lor fonetic, fãrã nici un fel de gândire, fãrã mãcar a se încerca o minimã aplicabilitate.
Pentru cei care se cred a fi de dreapta sau chiar sunt, a vorbi despre reforma statului este un panaceu. Absolut orice se poate ascunde dupã discutia savantã despre respectul ideologiei. Astfel, expresia “stat minimal” a devenit chiar un fel de incantatie misticã. Efectul produs asupra unor politicieni de acest cuvânt este cu adevãrat magic. La fel fac si multi dintre cei de stânga atunci cand vorbesc despre statul social, dar foarte putini par sã înteleagã sau sã transmitã prin sintagma aceasta altceva decât ideea unui stat care dã bani si avantaje tuturor fãrã nici o logicã, în afara unei redistruibuiri haotic-umaniste, de multe ori cu scop electoralist.
Dar dacã utopia de stânga legatã de vreun stat prea social este utopia opozitiei, deocamdatã nefiind periculoasã pentru cã stânga încã nu este la putere, cel putin momentan, ideea difuzã de stat minimal, aplicatã în politici publice de guvernele de dreapta, poate fi chiar tragicã uneori. Nu pentru cã este de dreapta, ci pentru cã este aplicatã fãrã nici o logicã si fãrã strategie sau studii de impact.
Sã luãm un pic la analizã câteva aspecte ale acestei dezbateri privind un asa-zis stat minimal, mereu enuntate la noi si niciodatã duse spre concluzii cât de cât consensuale.
În primul rând, statul este furnizor de bunuri publice, bunuri a cãror realizare este finantatã direct sau indirect de cetãteni, deci aceste bunuri publice presupun consensul minim. E adevãrat cã este greu de obtinut consensul dacã sunt foarte multe bunuri publice, dacã sunt mai putine, atunci acest lucru este mai simplu de realizat. A minimaliza interventia statului în economie este un lucru justificat, dar stat minimal nu înseamnã stat inert, stat desfiintat în ceea ce priveste furnizarea de bunuri publice. Cu timpul, probabil, unele servicii publice pot fi preluate si fãcute mai performante de cãtre agentii privati (sãnãtate si educatie etc.), dar acest lucru nu se poate realiza peste noapte. Retragerea din economia realã nu înseamnã eliminarea statului din societate. Stat minimal înseamnã retragerea statului din domenii unde nu este necesar, deci o reducerea a extensiei activitãtii, dar nu una de intensitate a interventiei în domenii unde bunurile publice nu sunt usor de suplinit.
În al doilea rând, stat mimimal nu înseamnã stat indiferent, ci stat eficient care furnizeazã bunuri publice absolut necesare si cu costuri cât mai mici. Evident, criteriul costurilor este important, dar nu este primordial. Fiind vorba de nevoi vitale, bunurile publice care trebuie sã le satisfacã este normal sã se caute solutii pentru eficientã, nu sã se reducã bunurile publice pe motiv cã avem bani putini. Sã zicem, trebuie sã alegem între mentinerea pensiei minime la un anumit nivel si contructia de sãli de sport, situatie în care chiar ne aflãm acum. Indiferent cât de importante sunt sãlile de sport pentru viitor si pentru a da de lucru unor firme de constructii, pensiile minime pot afecta supravietuirea oamenilor, în plus, ele fac obiectul unui contract cu statul, deci nu le putem reduce pe principiul cã facem stat minimal.
Chiar dacã cel aflat la putere poate sã gândeascã proiecte conform valorilor politice pe care le apãrã, totusi, bunurile publice pe care le finantãm atunci când plãtim tot felul de impozite si taxe, finantând statul, trebuie sã facã obiectul unui consens. A decide prin ordonante de urgentã sau alte acte de fortã cum va arãta statul în viitor, nu este democratic, este chiar un abuz de putere. Chiar dacã, teoretic, totul poate pãrea seducãtor.
În al treilea rând, bunurile publice sunt expresia unor valori, iar practica politicã inteligentã chiar pe timp de crizã rezidã, în primul rând, în gãsirea de solutii cu privire la punerea în practicã a anumitor valori si în alegerea valorilor pe care sã le punem în practicã.
În al patrulea rând, statul minimal nu se proclamã prin decret, nu se naste în mod automat dupã ce ai proclamat discursuri în campania electoralã. La fel si cu statul social, el nu trebuie proclamat oricum si oricând, ci doar atunci când bogãtia produsã de o natiune este capabilã a pune în practicã anumite forme de distribuire a unor bunuri care fac viata mai bunã. Problema principalã de management politic a celor aflati la conducere este cum sã creeze procese care faciliteazã bogãtia. Sarcina principalã a celor investiti cu guvernarea nu este legatã de modul în care ciuntesc statul pentru a-l face mai ieftin. Un stat care taie toate bunurile colective sau majoritatea lor nu mai este un stat, chiar dacã începe sã nu ne mai coste nimic. Stat sãrac nu înseamnã stat minimal! A oferi bunuri publice ieftine si proaste nu înseamnã stat minimal!
În al cincilea rând, stat minimal ar trebui sã însemne fiscalitate scãzutã. Din nefericire, România este un stat cu o fiscalitate tot mai împovãrãtoare, dar cu intentii de a da bunuri publice tot mai putine. Cei care ajung sã conducã statul român la un moment dat ar trebui sã reducã costurile sociale, impozitele, dacã au ca filosofie nasterea unui stat minimal. De regulã, se vorbeste despre reducerea serviciilor statului social, dar nici un manager social nu ne propune scãderea taxelor.
Statul trebuie sã fie impartial, dar nu inert. Si un lucru esential, pe care ne facem cã nu-l întelegem: statul român nu este un stat social. Este un stat corupt, ineficient, prãduitor, cheltuitor, cu rezultate penibile, dar nu este un stat social. Un stat social oferã multe bunuri publice, dar este un stat inteligent si eficient. Un argument în plus: un stat social ar trebui sã tindã mãcar în a fi un stat egalitar. Dar statul român nu avut niciodatã intentia de a deveni egalitar, ci a creat tot timpul privilegii, pensii speciale, salarii speciale, sporuri si regimuri speciale pentru categoriile care erau importante în arhitectura puterii. Un stat fãrã un sistem unic de pensii sau sistem unic de salarizare nu este stat social decât în discursurile celor care nu înteleg prea bine ce se întâmplã. România nu are cum fi etichetatã ca un stat social, ci, mai degrabã, ca un stat discriminatoriu, stat care a creat mai multe exceptii decât egalitate.
Un stat social creeazã conditii pentru o egalitate formalã între cetãteni ca si fundament pentru democratie. Este clar cã România este un stat oligarhic, un stat slab, cãpusat de toate clicile politice care ajung la putere si de toate categoriile socioprofesionale care detin pozitii de decizie sau de fortã: revolutionari, armatã, politisti, judecãtori sau procurori etc.
Faptul cã românii au o mentalitate de asistati nu înseamnã un stat social cum cred cei care se uitã doar dintr-o parte la realitatea noastrã.
În fine, cea mai mare gaurã în bugetul statului român nu este fãcutã de bietii pensionari sau “grasii” din sistemul bugetar. Dilema guvernelor de dreapta este: cui distribuim bunuri publice? Celor asistati sau clientelei politice sub discursul încurajãrii investitiilor publice sau relansãrii economice a României. Cum interpretãm altfel managementul guvernamental auster din 2010 al premierului Boc atunci când ne anuntã cã are o rectificare de 2,5 miliarde de euro pentru decembrie 2010? Sigur nu s-au adunat la buget bani mai multi decât era planificat, ci exact invers.
Adicã i-au rãmas acesti bani fãrã sã stie, sunt bani economisiti din pensii si salarii pe care-i împarte la investitii publice mai ales în judete unde sunt primari si sefi de judete de la PDL? Dacã statul este condus atât de aproximativ, atunci nu mai putem sã ne lãsãm prostiti cu aiurelile legate de statul minimal. Acest tip de austeritate si bãtãlia pentru reorientarea resurselor implicate în procesul de guvernare trebuie numitã altfel, dar nu stat minimal! Încercarea de a crea un stat indiferent nu este o filosofie politicã, ci este o formulã de a pune în practicã o sãrãcie de spirit si o lipsã de umanism în beneficiul satisfacerii unor interese de grup sau chiar a unor grupuri de interese. Statul indiferent e rezultatul coabitãrii dintre prostie si hotie. Adicã, o rimã simplã pentru “Românie”. Deci, nici o filosofie!
DISTRIBUIE
Comenteaza
