Statul minimalist şi maximalist, la ora adevărului

Apelul disperat al lui Gordon Brown la Rusia şi China, pentru a ajuta financiar ţările vestice aflate în criză, a trezit numeroase semne de întrebare.

Pentru unii era o declaraţie exotică, iar pentru alţii una alarmistă, date fiind relaţiile nu prea bune între Londra şi Moscova. Dincolo de declaraţia în sine, apelul premierului britanic ne relevă, pe de o parte că Marea Britanie traversează o criză economică şi financiară fără precedent, iar pe de altă parte că britanicii se gândesc la Uniunea Europeană ca la o umbrelă de vreme rea. Dacă privim evoluţia relaţiilor dintre Marea Britanie şi Comunităţile Europene, respectiv Uniunea Europeană, atunci înţelegem poziţia oficialilor de peste Canalul Mânecii. Englezii n-au murit niciodată de dragul integrării europene şi chiar atunci când au devenit membri ai Comunităţilor, fapt petrecut mai degrabă sub presiune americană şi speriaţi de protecţionismul comunitar, ei n-au fost, total, ataşaţi ideii de supranaţionalitate europeană.

 

Scandalurile provocate de Margaret Thatcher în anii ’80 stau mărturie în susţinerea afirmaţiei noastre. După căderea sistemului sovietic, britanicii s-au poziţionat în susţinătorii extinderii UE spre Europa Centrală şi de Est. Gestul lor a fost salutat în ţările ex-comuniste, fără ca popoarele de aici să intuiască ideea că demersul britanic ascundea intenţii clare de a da o lovitură supranaţionalităţii ca principiu de organizare a Uniunii, principiu ce câştigase teren  în anii ’80, odată cu Actul Unic European şi cu semnarea şi ratificarea Tratatului de la Maastricht, în 1993.

 

Am făcut această introducere cu Marea Britanie pentru a arăta care sunt tendinţele astăzi în UE. Majoritatea statelor vorbesc de soluţii naţionale şi mai puţin de măsuri europene, în ciuda  programului unional destul de generos al preşedinţiei franceze, ce include un guvern economic european şi chiar o Agenţie de supraveghere monetară. Aşa cum s-a văzut, aceste măsuri  i-au speriat de moarte pe cei de la Bucureşti şi de la Varşovia.

 

în condiţii de criză, logic ar fi să apelăm la soluţii europene. Din păcate, fiecare caută soluţii naţionale. Atacul unor bănci străine la adresa leului ne-a pus serios pe gânduri. Eu sunt un partizan al statului minimalist atunci când este vorba despre drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului, dar sunt un susţinător al statului maximalist când este vorba de interesele financiare ale acestuia şi de protejarea sistemului bancar naţional. Nefiind în zona Euro, suntem mai vulnerabili şi, atunci, statul trebuie să aibă instrumente de control puternice ale operatorilor bancari externi.

 

 Guvernatorul Mugur Isărescu a reacţionat bine, deşi pompieristic, atunci când leul a fost ameninţat. Mă întreb ce soluţii de rezistenţă am avea  pe termen mediu, când criza ne va lovi, aşa cum anunţa preşedintele Traian Băsescu. Unii analişti ar arăta imediat că statul român a vândut majoritatea activelor unor bănci şi companii importante şi că este descoperit. Aceşti actori economici, până mai ieri puternici, sunt, astăzi, din ce în ce mai vulnerabili. Soluţia „naţionalizării” nu este una acceptabilă în România. Ce ar putea să facă guvernul? Ştiu guvernanţii liberali că există şi soluţia keynesiană la criză, că statul trebuie să intervină în economie?

 

 în timp ce unii naţionalizează fără rezerve băncile, noi avem  o bancă cu capital majoritar românesc, CEC-ul, un instrument guvernamental de excepţie. Mă întreb când guvernul liberal îşi va lua vălul de pe ochi şi va purcede la cumpărarea unor active ale unor companii şi bănci străine, aflate în dificultate. înţelege guvernul că ar putea finanţa prin această bancă întreprinderile mici şi mijlocii, că ar putea scădea dobânzile împovărătoare ale celor peste cinci milioane de datornici din România?

 

Sper că ideologiile şi spaimele istorice nu le-au luat unora minţile într-atât, încât să nu mai poată vedea avantajele comparative pe care le avem. Poate într-o zi, Gordon Brown - mi-ar plăcea să constat acest fapt - va apela, de dragul soluţiilor europene, la ajutor financiar şi în România.  Cu condiţia să vedem care este interesul nostru european şi naţional.