Strigătul tăcut al lui Cernoschi Celmare

După weekend-ul electoral trecut mi-au trecut definitiv toate iluziile culturalizării politice peste noapte a românilor şi toate speranţele de a retrăi frenezia colectivă a exercitării dreptului la vot, aşa cum mi-o aduc aminte de la părinţii mei şi de la toţi cei care votau, la începutul anilor ’90.

Problema cea mai mare este că actuala Constituţie, şleampătă şi siluită sistematic de unii-alţii, ne va călăuzi până la adânci bătrâneţi devenirea; un nou pelerinaj electoral de două zile, cu urna mobilă înghiţind hulpavă voturi peste voturi pe uliţele patriei nu cred că va mai fi posibil, iar referendumul care ar consfinţi schimbarea Constituţiei ar trebui repetat la infinit, degeaba.Cornel Cernoschi este preşedintele Uniunii

Persoanelor care nu Votează din România şi susţine că el a câştigat alegerile europarlamentare, nu vreun partid politic. “Este evident că am câştigat, în condiţiile în care 75% din populaţie nu s-a dus la vot”, spune el. Pentru clipa în care i se va recunoaşte victoria în alegeri, Cernoschi a făcut deja listele cu cei pe care i-ar trimite la Bruxelles.

 “Există un singur impediment major: preşedintele Traian Băsescu. Omul ăsta nu vrea să înţeleagă că eu sunt adevăratul preşedinte”, încheie apoteotic sărmanul zănatic, despre care mai aflăm că în urmă cu o lună a revendicat Moldova, în calitate de urmaş al lui Ştefan cel Mare.

Această ştire de can-can, apărută într-un tabloid fără pretenţii de seriozitate, ne relevă portretul în tuşe îngroşate al unui tip de elector care a refuzat exerciţiul votului. Pentru un votant ca Cernoschi, nici unul dintre candidaţi nu este îndeajuns de bun pentru a-l reprezenta în Parlamentul European, aşa încât ar prefera să trimită el pe cine vrea: nea Gicu de la scara a doua ştie să vorbească foarte bine, de exemplu, urgent i-a pus pe fugă pe ‘oţii de la Sfat când au venit să-i ceară dările.

 Altul, Sănducu, a fost plecat la per favore, ştie vreo 5 limbi străine, e băiat deştept şi are tot ce-i trebuie acum, nu mai merge la Parlament să fure ţara şi poporul. Despre cei de pe listele de partid nici măcar nu a auzit şi, trebuie să o spunem, nici nu e mare mirare, după cât de fadă şi impersonală a fost întreaga campanie.

Oricum, resimte distanţa imensă dintre el şi politicianul care vorbeşte la televizor în numele lui şi trebuie că s-a resemnat deja cu ideea că oamenii politici formează o castă impenetrabilă, detestabilă şi duşmănoasă, împotriva căreia arma invocată a votului nu poate funcţiona.

Pentru electorul de rând, informarea despre partide, candidaţi, programe politice, proiecte de lege sau sisteme alternative de organizare politică reprezintă cel mult o fandoseală elitistă, dacă nu crasă pierdere de timp. Mecanismul deciziei de vot nu se declanşează neapărat la acumularea unui set critic de informaţii referitoare la tema supusă votului, ba uneori chiar cei mai informaţi dintre electori preferă să asculte frământarea din agora pe canapea, la televizor.

Un singur lucru îi mişcă pe oameni afară din casă: criza, precepută ca atare. în faţa unui electorat avid de criză va avea de câştigat cel care va reuşi să zugrăvească tabloul socio-politic în culori cât mai sumbre şi ţipătoare, în termeni de “bine” şi “rău”, punând tot timpul în mijlocul compoziţiei faţa desfigurată de teamă a celui chemat la urne, chinuit de conspiratori feroci, ca într-un celebru tablou de Munch.

Soluţia decolării din spaţiul septic este oferită prin antiteză de cel care cere votul. Este o reţetă cvasi-universal câştigătoare, atâta vreme cât apare dublată de o minimă oglindire în realitatea percepută social, şi se bazează pe dorinţa creierului uman de a opera simplu, cu dihotomii.

Problema consultărilor populare pe teme abstracte sau criptice - cum a fost cazul alegerilor pentru Parlamentul European sau al referendumului pentru un anumit tip specific de sistem electoral - este că operaţionalizarea conceptelor în termeni bipolari este aproape imposibilă.

Este greu de identificat “binele” din “rău” atâta vreme cât nici măcar definiţiile lor contextuale nu pot fi enunţate şi explicate. Iar abordările reducţioniste şi manipulatorii adoptate de majoritatea politicienilor nu sunt nici pe departe soluţii de dorit în cazuri de acest gen.

Vorbeam despre marea mea teamă că nepoţii nepoţilor mei vor înjura aceeaşi Constituţie pe care o înjur şi eu astăzi, pentru că absenţa de la vot ne va împiedica să o schimbăm. Soluţia este una singură şi implică un întreg aparat de stat: o politică de informare publică, asumată de Executiv, chiar şi acum, în ultimul ceas.

 Minima cultură civică şi politică a unui individ trebuie învăţată sistematic, în şcoală, biserică, familie, în aşa fel încât mecanismele de funcţionare a unui stat să îi fie familiare. în caz contrar, majoritatea mută şi neştiutoare va funcţiona mai departe pe post de piedică înţepenită între rotiţele unui sistem şi aşa semi-anchilozat.