Aşa e. Iată ce spune jurnalistul Radu Banciu despre românii din Republica Moldova într-un eseu televizat ce se dorea a fi, probabil, memorabil, de pus nepoţilor şi strănepoţilor:
„Asta este Moldova. Un ţăran sau un ţigan, după cum vreţi, care n-a făcut altceva decât să cerşească pe lângă România de când îi ştim noi. (...) Nişte incompetenţi ăia, nişte lături în toate domeniile, care au atârnat de România exact ca borfaşul care a zis, mă, dă şi mie nişte ţigări. Nu-ţi dau, mă! Mai dă-mi, mă, nişte bani de pâine! Nu îşi dau că îi bei! Ăştia sunt moldovenii. (...) Am explicat şi cu toţi nătărăii ăia care veneau studenţi din Republica Moldova, unu' nu reuşea să treacă clasa, da? Zeci erau, bursieri pe banii statului român, primiţi în braţe, toate curvele alea ale lor care rămâneau gravide în primul semestru şi aşa mai departe. O ruşine de oameni!".
Acestea fiind spuse (public, pe un post TV), cred că e mai folositor, decât a interpreta istoria trecută şi recentă a României, să privim niţel în istoria personajului care declamă aceste lucruri de ocară. Pe Radu Banciu îl ştiu mai ales din lungile tururi cicliste de pe Eurosport din perioada anilor 2000. Era şi atunci colţos, gălăgios, exagerat şi nonconformist în tot ce spunea, numai că acolo era vorba despre Richard Virenque, Marco Pantani, Jan Ullrich sau Lance Armstrong şi nu conta prea mult. Dar, mai ales, îl avea alături, în cabina de comentator, pe Radu Naum care, mai mereu, cu inteligenţă şi umor, acoperea „craterele" făcute de Banciu şi asperităţile lăsate de acesta la tot pasul. Împreună, alcătuiau un cuplu, căruia eu i-am spus „înţeleptul şi nebunul", ce, după un timp de acomodare, putea deveni simpatic, dacă nu agreabil. Mai târziu, tot în zona sportului, Banciu a încercat, tot în cuplu, un talk show la sport.ro, o emisune de „băşcău" şi „miştocăreală, în stil propriu. Deşi n-a fost singur în studio, având drept „tampon" pe Mihai Mironică, emisiunea n-a ţinut mult, cum s-a auzit, din lipsă de „subiecţi", prea puţin dispuşi să suporte „ironiile" lui Banciu. Din această perioadă datează o realizare memorabilă a jurnalistului, respectiv, imitarea, aproape perfectă, a vocii lui Mircea Lucescu. Ar fi putut persevera. Înainte de a deveni supervedetă de televiziune, a mai făcut o încercare efemeră, refăcând fostul duet de succes cu Radu Naum, un talk show la TVR, mi se pare. Dar era tot mai limpede că nu echilibrul, de care nu era capabil, îl va consacra, ci chiar lipsa lui. Aşa a ajuns singur într-un studio de televiziune, fără să-l tragă cineva de mânecă, şi cu un model de atins şi de bătut: Mircea Badea. Un Mircea Badea identic „ca formă", „pe invers" ca şi conţinut. Asemenea omologului său, Banciu a avut toate condiţiile, şi cele politice, şi cele de atmosferă socială, şi cele de CNA, să se dezvolte liber şi nestingherit ca showman. Şi a făcut-o, aşa cum poate să o facă oricine într-o ţară cu o presă liberă. Problema nu e de natură principială, ci una individuală, ce ţine de limite, acele graniţe greu de desluşit, ce despart nesimţirea de bunul simţ, măsura de lipsa ei, omul obişnuit de supraom. Exerciţiul unor astfel de emisiuni (de gen „În gura presei", „Lumea lui Banciu" şi altele au generat ceea ce eu numesc suprajurnalismul. Suprajurnalistul nu transmite informaţii, asta e prea puţin, insignifiant, conjunctural şi partizan. Suprajurnalistul nu transmite nici opinii, asta e ceva prea îngust, lipitură, cârpeală, alibi. Nu. Suprajurnalistul transmite adevăruri pure, sentinţe ultime, decizii definitive şi irevocabile. El are întotdeauna ultimul cuvânt, după ce jurnaliştii obişnuiţi şi-au dat măsura a tot ce pot. Vorba poetului, „într-o lume relativă...", e nevoie de repere. Suprajurnaliştii se autoinstituie drept repere, apoi invocă autoritatea în materie, apoi revendică dreptul de a se pronunţa în orice, de la „ce-a fost mai întâi: oul sau găina", până la „deplasarea spre roşu a universului".
Aici intervine chestiunea audienţei. Sigur că ei sunt urmăriţi, se ştie, extremele atrag, crează pasiuni şi dezechilibru, generează atragere sau respingere, vehemenţă şi exces. Publicul de televiziune vânează show-ul de acest fel, atras de formă şi „sminteală", de propriile pasiuni şi obsesii. La televizor, siguranţa de sine convinge şi orice prostie zisă cu emfază şi morgă face impresie. Audienţa însă transformă totul în „inteligenţă pură" şi conferă certificate de putere şi de competenţă în toate şi în orice. Numai astfel, Mircea Badea a devenit „invincibil", din toate punctele de vedere, numai astfel, Radu Banciu a devenit un fel de „supraromân". Probabil unicul. Numai astfel e posibil să spună ce-a spus despre oameni pe care nu-i cunoaşte.
