Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR?

Fotbalul este o lume pe care nu putem s-o ignorăm chiar dacă nu suntem îmbolnăviţi de microbul respectiv. Ca un infectat fără posibilitate de vindecare, am urmărit fenomenul CFR Cluj atât ca sociolog, cât şi ca microbist.

Un spectacol total şi o lume care nu se reduce la cele 90 de minute de pe gazon, fotbalul creează idoli, zei tangibili care trăiesc ca şi zeii grecilor, nu în cer, ci undeva între cer şi pământ. Seamănă cu noi, îi putem imita, ne putem îmbrăca cu haine ca şi ei sau îi putem urî. Când Pele vine din ghetou sau Platini dintr-o familie săracă, aceşti zei alimentează şi ideea că undeva există dreptate, că şi copilul de ţăran sau de muncitor are o şansă să devină bogat sau celebru. Fotbalul creează o lume fictivă, care însă nu se desprinde niciodată totalmente de lumea reală.

 

Când Franţa a devenit campioană mondială, jurnaliştii, dar şi sociologii francezi au scris că fotbalul a salvat naţiunea franceză şi că ea poate redeveni, pornind de aici, o mare putere pe harta geostrategică. După ceva ani, francezii s-au mai dezumflat, dar visul nu era chiar o tâmpenie.  Deşi unii spun că este o ciumă emoţională, psihologii recunosc că fotbalul reuşeste să creeze un simulacru de comunitate, o întoarcere la unitatea pierdută. Suporterii trăiesc adevărate transe de grup şi recreează un fenomen despre care sociologii spun că a dispărut odată cu modernitatea: societatea organică.

 

 Adică o comunitate cimentată de o solidaritate organică, nu mecanică, artificială. Brand-ul clubului este pentru microbist ceea ce era rudenia sau vecinăntatea, un liant pentru o fraternitate spontană şi puternică. La înscrierea golului bărbaţii participă la un spaţiu eoţional pe cale de dispariţie din viaţa ordinară: cel al confruntării directe, al luptei de ring şi victoriei obţinute prin confruntare corp la corp.

 

în fine, competiţia din pătratul de iarbă conţine ceva ce a dispărut din social: regulile stricte şi egalitatea de resurse: 11 contra 11, porţi egale, nici un privilegiu. O egalitate de şanse care a dispărut de mult din competiţia socială.

Fotbalul ne ţine legaţi de comunitate, regiune sau ţară. Este ultima rădăcină, după ce politicienii şi-au bătut joc de sentimentul naţional, de sentimentul datoriei civice, iar oamenii de afaceri sunt obligaţi să se uite doar în balanţele economice.

 

 Marele merit al fotbalului este că poate fortifica identităţi, poate să adune în jurul terenului energiile psihice risipite ale unei comunităţi. Identitatea noastră ardeleană este problematică. A fost mereu contestată dinafară, Bucureştiul şi Budapesta deopotrivă încercând s-o tragă spre etnicizare şi exclusivism. Ni se recunoşte doar dreptul de a cânta cântece patriotice, orice diferenţă era persiflată sau privită ca o trădare. Voi nu sunteţi ardeleni, ci români, ni se spune nouă invariabil de la Bucureşti. Voi nu sunteţi ardeleni, sunteţi unguri, primesc replică maghiarii noştri de la Budapesta.

 

Din nefericire, fotbalul, ca explozie emoţională, nu are doar darul de a amplifica solidaritatea internă, ci are si defectul de a redeschide rănile, acolo unde ele sunt. Aici la Cluj, suntem o comunitate fragmentată, ruptă în două, cu puţine speranţe de a reface ruptura. Echipa de fotbal construită de Paszkany şi Mureşan a fost privită cu suspiciune. A suferit din cauza centralismului bucureştean. Orice echipă din provincie care face performanţă sau ameninţă a deveni campioană este sabotată sistematic de oligarhia coruptă de la Bucureşti.

 

Arbitrii au lucrat împotrivă de o manieră sistematică, iar valizele cu bani ale lui Becali a fost privite ca o metodă normală de a ne opri ascensiunea. în plus, profesionistii dezbinării transilvane au adus mereu în memoria publică un episod de acum peste şaizeci de ani: participarea echipei noastre, după Dictatul de la Viena, în campionatul Ungariei.

 

Dar un român şi un ungur care au înlocuit contractul de manageriat cu sentimentul rar al prieteniei, Arpi şi Iuliu, au pus în practică un proiect de întreprindere fotbalistică modernă, fără a se sinchisi de maneliştii sau lăutarii din media de pe Dâmboviţa. Ne-au adus la început bucuria de a-i bate pe bucureşteni, cea de a deveni campioni ai ţării şi a ne mândri cu întreprinderea lor, lipsită de sprijin din partea autorităţilor locale. Sunteţi niste ţărănoi, ne-au spus ciobanii de pe Dâmboviţa, ungurilor, sunteţi finanţaţi de masoneria de la Budapesta, cum să fiţi arbitraţi la Craiova de un ungur? Tati, de ce ţinem noi cu ungurii de la CFR, a venit într-o zi să mă întrebe fiul meu tocmai întors de la grădiniţă.

 

Miercuri seara, CFR a adus la Cluj primul peisaj european. Un stadion european, un public care nu s-a comportat mioritic şi un rezultat care ne-a făcut să fim mândri că suntem ardeleni. Mă uitam în jur şi nu-mi venea să cred. O bucurie reţinută, parcă ne era frică să ne bucurăm prea tare, să nu hăhăim în salonul select al UEFA.

 

Un prieten ceferist se întreba la berea de după : oare ăştia de la Chelsea nu ne-au lăsat cumva? Oare nu a fost o altă întâmplare? Stăteam tăcuţi, parcă fricoşi, să nu ne bucurăm cu tot sufletul, să nu ni se deschidă operaţia... După un meci Brazilia - Argentina, terminat cu 0 - 1 pe Maracana, un ziarist inspirat a titrat : 100.000 de morţi pe Maracana. Miercuri seara, în Gruia, au fost 20.000 de ardeleni fericiţi.

 

Vine meciul de cupă cu Universitatea Cluj şi visul meu de sociolog bolund începe să-mi dea târcoale iar. în jurul unei performanţe de excepţie, cum este CFR 1907, s-ar putea reclădi pozitiv identitatea clujeană, poate chiar şi cea ardeleană. în faţa profesionalismului şi excepţionalităţii, oare rănile vechi nu s-ar putea închide?

 

Vom putea oare să scăpăm de stereotipurile pe care ni le insuflă cei care ne dezbină? Mergând spre casă, de mână cu fiul meu, încerc să-i răspund altfel întrebării pe care mi-a pus-o acum câteva săptămâni, nu mai încerc să-i explic unde este minciuna. Adrian, ţinem cu ungurii de la CFR pentru că noi, clujenii, suntem unguri cu toţii. Că dacă ţi-aş zice că suntem ardeleni, cine ştie ce întrebări suplimentare îmi vei pune.