Te slăvim, conducător iubit, sau javra din deal?

Faptul că România preşedintelui Traian Băsescu aduce tot mai mult cu Rusia lui Putin este o realitate vizibilă cu ochiul liber. Practic, când am aflat ieri împreună cu opinia publică românească faptul că Băsescu “şi-a făcut top cu duşmanii săi din presă”, nici măcar nu m-a mai surprins.

Acum câteva săptămâni un distins personaj din viaţa publică românească atrăgea atenţia în cadrul unei mese “cetăţeneşti”, unde mă aflam şi eu din întâmplare, că odată sfârşită misiunea de a pulveriza scena politică, Băsescu se va ocupa personal să facă linişte şi în mass-media.

Sincer, l-am privit cu uşoară nedumerire şi chiar dacă eram cel mai tânăr şi cel mai neînsemnat de la acea masă mi-am permis să-i amintesc distinsului personaj că nimeni, absolut nimeni nu poate reduce presa la tăcere într-un regim democratic.

Mai mult, în sprijinul afirmaţiilor mele, i-am dat drept exemple pe  fostul premier atotputernic Adrian Năstase, adversar de temut al presei acum şase - şapte ani, şi chiar pe Ion Iliescu, care de-a lungul timpului a trecut, de asemenea, prin momente extrem de tensionante cu  reprezentanţii mass-media.

Comportamentul lui Traian Băsescu vis-a-vis de presa fără de care niciodată nu ar fi fost ceea ce este acum este unul vădit agresiv şi cu puternice valenţe dictatoriale încă de acum doi-trei ani.

Practic, imediat ce Băsescu s-a văzut cu sacii în Dealul Cotroceniului, beneficiind şi de un fond de simpatie generală din partea maselor largi de români, a încercat să impună un control aproape total şi asupra celor care prin atitudinea lor critică deranjau noua statură de lider regional al conducătorului iubit de către ... blonde sau brune în funcţie de anotimp şi stare meditativo-bahică. Astfel am putut asista în aceşti ultimi ani la o rotire cu 180 de grade în atitudine a regelui Bahus din cotloanele Cotroceniului

 

Bãsescu, sfãtuit şi de lingãii de curte aflaţi în apropierea lui, a încercat permanent în ieşirile publice sã discrediteze jurnalişti, instituţii media sau finanţatori ce susţin a patra putere în stat. Dezamãgit şi speriat, de altfel, din cauza mãririi corului de critici de la o zi la alta, “El maximus” Bãsescu a trecut la fişarea şi monitorizarea zilnicã a tuturor jurnaliştilor incomozi.

Pentru “El Bãse” şi oamenii sãi de încredere nici mãcar nu a mai contat statura şi poziţia sau suporturile media de care dispunea fiecare dintre cei  care, de-a lungul timpului, au exprimat critici mai dure sau mai constructive la adresa sa personalã sau a instituţiei prezidenţiale. Ca un bolşevic autentic şi un fost agent  de nãdejde al  Serviciilor de Informaţii dinainte de 1989, Bãsescu se pregãteşte sã compromitã, rând pe rând, lista celor 40 de jurnalişti indezirabili.

 Momentul şi modul în care se pregãtea sã o facã nu era întru totul hotãrât. Dar pentru asta el şi oamenii din Camarilla ştiau foarte bine cã au nevoie de cât mai multe date despre cei 40 de jurnalişti. Lista acestor jurnalişti a fost ordonatã şi realizatã sub directa supraveghere a celui care se doreşte noul tãtuc al României. Doar un novice sau un taliban portocaliu şi-ar putea închipui cã Bãsescu nu ştia de aceastã listã şi nici de scopul pentru care ea a fost creeatã.

Pentru Bãsescu existã un singur model politico-cultural, iar acel model este îngemãnarea a trei lideri politici pe care lumea i-a avut în ultimii zece ani. Bãsescu se viseazã un Putin al României, care atunci când nu va mai putea fi preşedinte, sã fie numit premier, dar are câte ceva în comun şi cu Boris Elţîn - plãcerea de a degusta în mod abuziv din licorile bahice, câte ceva în comun cu Bill Clinton - dar, din pãcate, doar modul de a relaţiona cu colaboratoarele mai mult decât apropiate, şi cu Silvio Berlusconi, dar, din pãcate, doar talentul de a sprijini o adevãratã caracatiţã economico-financiarã extrem de vizibilã în apropierea primarului, ministrului, şi acum preşedintelui Bãsescu.

Ce este regretabil din punctul meu de vedere este nu atât faptul cã Bãsescu vrea totul pentru el, familie, prieteni şi fundamentalişti ai propriului partid, ci regretul vine din dezamãgirea unui om care la un moment dat avea indecenţa şi naivitatea sã-şi închipuie cã Bãsescu şi ai lui reprezintã clivajul între începuturile democraţiei post-decembriste şi desãvârşirea sa la standarde europene.

Probabil categoria “am fost un dobitoc” mã poate include fãrã probleme şi pe mine, dar mãcar am avut bucuria sã mã trezesc la timp şi sã nu rãmân captiv în categoria celor care încã sunt dobitoci şi refuzã sã vadã faţa acestui nou tiran al Estului european. Cu siguranţã, nici prima parte şi nici a doua parte a titlului acestui editorial nu este cea potrivitã pentru a ne raporta la preşedintele României.

Dar, personal, nu am reuşit sã gãsesc limbajul potrivit pentru a mã adresa preşedintelui ţãrii în care locuiesc şi pe care o iubesc. In funcţie de sentimente, cei ce veţi citi aceste rânduri puteţi sã optaţi între cele douã variante. Din pãcate, deşi cred sincer cã ambele variante sunt greşite, ele sunt o consecinţã  a unui comportament al preşedintelui total nepotrivit.