închipuiţi-vã cã viaţa trece ca un râu pe la geamul dumneavoastrã!
Plimbaţi-vã cu telecomanda de pe un post pe altul dupã cum vã vine cheful! O sã vedeţi cã viaţa începe sã primeascã o altã culoare şi poate cã televizorul va fi o mobilã mai interesantã, nu un duşman. O sã vedeţi femei care citesc de pe prompter şi dau din cap mai sã iasã din cadru, unele cu un nas mai mare decât ar trebui sã poarte cineva filmat din profil. Dar un lucru e sigur: femeile de pe televizoarele noastre sunt mai frumoase dacã am tãiat sonorul, nici dezacorduri, nici accent pus aiurea.
Din când in când, râul de imagini vã aduce politicieni prinşi în colţ de jurnalişti şi vãzuţi aşa, nici nu par aşa de antipatici. Politicienii dau mult din mâini sã împingã din gâtlej cuvinte pe care nu le au în vocabular, pentru cã au citit prea puţin şi, unora, nici şcoala nu le-a prea plãcut. Dar fãrã cuvinte, politicienii sunt mai reali. Se vede cã sunt relaxaţi, se vede cã nu îi doare capul de crizã, se observã cã au venit sã fie vãzuţi. Vãzuţi şi atât! Sunt îmbrãcaţi ca la nuntã şi destul de des îşi ating nasul şi mai dau şi alte semne ale minciunii. Le vezi ochii alunecoşi şi dacã sunt puşi pe o canapea sau un fotoliu, se tolãnesc într-un mod în care este clar cã vor sã ocupe tot spaţiul. Au fost învãţaţi de consilieri sã se uite în camerã ori de câte ori au ocazia, dar ei coboarã privirea pentru cã nu au ce spune din privire, coboarã ochii şi îşi pipãie nodul cravatei, cu nelinişte şi spaimã.
Jurnaliştii veniţi la talk-show-uri cu politicienii se sprijinã cu sictir în cot şi privesc totul cu dispreţ, de regulã nici mãcar nu se întorc spre interlocutor. Observi pentru prima datã cã ei se îmbracã ciudat, nouã din zece refuzã costumul sau cravata, culorile hainelor vor sã atragã atenţia. în general, un jurnalist nu are nimic pregãtit, nici notiţe, nici date sau studii, vorbeşte ca un academician despre orice, la orice oarã, cu oricine şi oricât timp. Pentru prima datã poţi observa gesturile de respingere pe care jurnaliştii le fac faţã de partenerii de discuţie.
Dacã ajungeţi pe nişte posturi de folclor sau manele, ori de câte ori vei ridica ochii spre televizorul- fereastrã, o sã vezi şiruri de oameni care joacã neîncetat o sârbã sau o învârtitã unde fiecare dã din picioare în legea lui. Nu poţi ghici când se schimbã muzica şi nici cine se uitã la asemenea tâmpenii: cine poate râde sau plânge la asemenea folclor, de “voie bunã”, cum se spunea la un moment dat prin comunism.
Spre searã vin vedetele şi se rotesc pe la toate studiourile pregãtite sã arate chiloţi şi craci. Acolo, dacã ai ceva culturã vizualã, nu mai pricepi nimic. Unghiurile de filmare devin tot mai ciudate, decolteul este un centru de interes mai tare decât orice şi o sã mai observi cã toate paraşutele prezente ţin un microfon în dreptul buzelor. Probabil cântã, poţi sã te gândeşti, doar nu recitã sonete de Shakespeare. Seara, personajele inventate în noaptea trecutã de genialul Dan Diaconescu (nu glumesc!) fac o turã pe la ceilalţi colegi din showbiz, urmând sã încheie în studioul OTV o zi foarte grea. îl poţi vedea pe Dan Diaconescu uitându-se ca un gospodar veritabil la fiinţele din bãtãturã, privindu-le cu înţelegere şi iubire. Zâmbeşte enigmatic şi trage cu coada ochiului la camerã cu dublu înţeles şi vãzând seria de frankensteini produsã, te întrebi dacã e un tip genial, un regizor grozav, sau doar un caracalean care si-a deşertat paporniţa la oraş şi a descoperit cã poate gãsi acolo proşti mai mari ca el.
Dacã eşti microbist, o sã poţi vedea acelaşi meci de vreo 10 ori pe sãptãmânã, iar pe posturile locale de televiziune noul primar are la el nenumãrate blocnotesuri şi pixuri lungi (oare când voi vedea un primar care are stilou la el, fãrã însã sã aibã degetele pline de cernealã?) cu care ascultã atent cererile cetãţenilor. Si publicitatea este mai suportabilã la televizorul mut, cãci nu poate fi ridicat sonorul care te sperie la fiecare ecran publicitar. Transmisiile de la faţa locului sunt minunate la televizorul mut, un fel de leitmotiv pentru viitorul televiziunii: nişte fãtuţe, de regulã fãrã pile sau unele prea virtuoase, trimise la munca de jos, stau prin stradã, în apã pânã la genunchi sau in rahat, dacã s-a spart vreo conductã de aia, se uitã fix la tine, nu înţelegi ce vor, în schimb, oamenii trec pe lângã sau chiar prin faţa ei ca şi cum nici nu ar exista. Ehei, unde sunt vremurile de altãdatã, când lumea se aduna sã-i punã coarne protevistului care transmitea din mijlocul maselor sau ţigãnuşii îi furau portofelul şi telefonul antenistei care era în direct şi nu putea mişca!
Dacã treci pe la preoţii de la Trinitas Tv, o sã vezi cu surprindere cã atunci când apar cadre cu icoane sau fresce, camera urcã de jos în sus, de la picioare spre chip, deşi parcã ne aşteptãm sã fie invers. Atâţia ani ne-au criticat femeile cã ne uitãm la ele de jos în sus şi noi nu ştiam cã, de fapt, ne închinãm la icoane cu acea ocazie.
Prietenul meu de la
Bucureşti, cel care mi-a dat ideea televizorului mut, meritã o ţuicã fãcutã de
tata. Am descoperit cum poţi transforma un duşman în prieten, cum poate cu
adevãrat televizorul sã fie o fereastrã spre lume. Televizorul fãrã sonor ar putea face lumea
mai bunã, pãcat cã Octavian Paler s-a
dus dincolo fãrã sã apuce sã descopere aceastã minune a civilizaţiei:
televizorul mut! Maestrul mi-a spus odatã cã îşi iubeşte patria când nu umblã
pe stradã şi când nu se uitã la televizor. Maestre, televizorul mut este
acceptabil, mã lasã sã-mi iubesc
