Între timp, citeşti în ziare cum dictatorii se încununează de succes în ceea ce ştiu să facă mai bine în timp ce lumea închide, oripilată, e drept, ochii. Moralitatea are dublu standard. Am scris în urmă cu un an despre criză din Siria şi succesul parţial din Libia. De ce parţial? Dacă măsurăm succesul în vieţi salvate, atunci şi 1 e un număr bun. Dacă ne uităm la cum a fost executată intervenţia şi capacitatea acesteia de a influneta orice decizie viitoare a organizaţiei, atunci părerea noastră devine difuză, frustrandu-ne într-un ridicat din umeri şi speranţa de mai bine. Nu am să discut importantă UN-ului în plam global. Sunt câteva departamente care reuşesc să facă mici minuni, chiar dacă minunile nu apăr în media la fel cum apăr, de obicei, criticile.
Consiliul de Securitate al naţiunilor Unite s-a întâlnit acum două săptămâni, în cea mai toridă zi de miercuri a acestui an, pentru cinsprezece minute, timp în care supervizorul misiunii în Libia a lăudat avansul democratic în păşi mici dar siguri ai noii democraţii. Cele bune au fost primele, cele rele au închis raportul. Ambasadorul Libiei a mulţumit politicos şi a lăudat Naţiunile Unite, încă o data, pentru ajutorul şi atenţia acordată. Strângeri de mână, zâmbete protocolare. În acelaşi timp, la poartă organizaţiei internaţionale, în plin soare - singurele locuri umbrite fiind sub steagurile ce înconjoară că un zid simbolic de cetate curtea încăpătoare a€" o trupă de vreo 50 de copii până în 7 ani cu obraji roşii şi părul ud de transpiraţie, aşteaptă să treacă prin puctul de securitate, care funcţionează după aceleaşi reguli că cele din orice aeroport internaţional - doi câte doi, ţinându-se de mână. Fiecare are câte o stilca de jumate de litru de apa. Gardienii decid că sticlele reprezintă o ameninţare şi îi obligă să le arunce înainte de a intră în clădire. Copiii primesc prima lecţie, pe propria piele, depre terorismul internaţional. Nu înţeleg ei prea multe dar sunt ascultători şi înghit în sec. Cele peste 30 de grade nu îndreptăţesc argumentul gardianului, însă regulile sunt reguli: orice amenitare la viaţă, fie ea şi o sticlă de apa în mână unui copil, trebuie eliminată. Regulile sunt reguli, şi ai zice că şi cel mai neimportant angajat al Naţiunilor Unite este un model al execuţiei perfecte.
Am râs amar în sinea mea, uitându-mă la întregul proces, la armată de copii cu obraji arşi deposedată de sticlele de apa. Două săptămâni mai târziu, m-am trezit cu prima pagină a NY Times sub nas: cel puţin 130 de peroane muriseră exact cu o zi înainte de scenă povestită mai sus, iar Kofi Annan a demisionat din fruntea misiunii de negociere cu Siria. Rusia a folosit dreptul la veto de trei ori, făcând imposibilă orice acţiune menită să ajute populaţia ţării. Poate va vine greu să credeţi, însă,în acest moment, noua rezoluţie este o "rugaminte", în termeni neoficiali, a celor 193 de ţări (minus Siria), că guvernul să înceteze cu nimicirea civililor. Nicio sancţiune, nicio intervenţie. Venind din partea Adunării Generale, rezoluţia nu obligă Siria la nimic. În limbaj oficial,dacă rezoluţia va fi votată, comunitatea internaţională îşi va "exprima ingrijorarea" şi "critica situatia". Preşedintele ţării, probabil, îl sună pe Ahmadinajad şi îi da vestea: 1-0 pentru mine.
Faptul că reprezentatul misiunii de negocieri cu Siria, Kofi Annan, şi-a anunţat demisia din această funcţie, nu este o surpriză. În loc să ne gândim că decizia este rezultatul frustrării domniei sale, poate ar trebui să-i acordăm fostului Secretar general al UN un pic de credit. Actul ar putea să aibe acelaşi efect pe care demisia ambasadorui Libiei la UN l-a avut anul trecut. Pe atunci, în mijlocul şedinţei, acesta a implorat ajutorul internaţional pentru situaţia din ţara să unde zeci de civili erau vânaţi de armatele fostului dictator. Kofi Annan a luat, poate, o decizie strategică menită să impresioneze Consiliul şi să stârnească comentarii mediatice. Un asemenea gest nu a trecut neobservat. Imediat, vestul a reacţionat cu declaraţii puternice împotrivă rusiei şi chinei, punând cele două naţiuni în tabără opusă victimelor din Siria. Orice decizie de a nu acţionă hotărât este, în acest caz, o decizie de a ţinti către populaţie şi a apăsa pe trăgaci.
Siria, China şi Rusia strigă în cor, pe voci grave de brass: suveranitate!. Restul naţiunilor îşi îmbibă arătătoarele în sângele victimelor şi le îndreaptă ameninţător către cele trei naţiuni. Între cele două dicursuri, suveranitate versus dreptul la viaţă şi securitate, se împleteşte un zid politic format din norme, pe de o parte, şi interes naţional, pe de altă. România prin vocea Ministrului de Externe, Margă, a se uită spre posibiliatatea de a expulza ambasadorul Siriei la Bucureşti. ?ările încep să protesteze la nivel domestic împotrivă incapacităţii de cooperare a Consiliului UN. Memoria intervenţiei din Libia devine argument pro şi contra şi este folosit de cele două tabere până la epuizare. Între timp, micii turişti bucălaţi la Naţiunile Unite se uită la postere din toată lumea, grupuri de copii de aceeaşi vârstă, însă aflaţi pe alte continente, care au fost salvaţi din mizerie de mână protectorate a Organizaţiei. Gardianul de la punctul de securiate zâmbeşte satisfăcut că şi-a făcut datoria şi a reuşit să menţină Instituţia în-afară pericolului. Până la urmă, este singurul care s-a făcut datoria că la carte, fără să interpreteze literă legii, fără să aplice standarte duble, fără să discrimineze pe bază de rasă, religie sau vârstă: fiecare sticlă de apa reprezintă o amnintare, fiecare sticlă de apa poate fi folosită în scopuri teroriste, dreptul la viaţă şi securitate vital. Nimeni nu-l poate acuza de imparţialitate. În această zi poate a salvat vieţile reprezentaţilor ce urmau să se întâlnească în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite pentru a lăuda succesul din Libia.
Cristina Calancea
