Testament din maşina timpului

Luna trecută, Lucke, împreună cu o seamă de economişti, jurişti, foşti politicieni din mai toate partidele germane, spilcuiţi, black tie la orice oră, fără înflăcărări şi spume la gură a înfiinţat un partid inimaginabil până mai ieri. Alternativa pentru Germania (AfD) este primul partid eurosceptic nemţesc cu personalitate, care poate scutura rău întâi şandramaua de la Berlin, iar apoi, cu ajutorul (involuntar, nedorit, dar semnificativ) altor eurosceptici mai pestriţi de pe continent, îşi va dori destrămarea uniunii monetare. Sâmbătă şi duminică, AfD are primul congres, iar sala de 1.300 de locuri care fusese tocmită se dovedeşte neîncăpătoare pentru cei mai bine de 2.000 de doritori să participe. Partidul vine pe un fond de euroscepticism nemaiîntâlnit în Germania: un sfert din populaţie îşi doreşte încheierea epocii monedei euro şi revenirea la marcă, admiţând că ar vota la alegerile din toamnă cu un partid care ar propune asta. Deşi presa germană îi priveşte cu mare circumspecţie, Lucke şi adepţii săi au dat nenumărate asigurări că programul lor nu are nimic de-a face cu extremismul de dreapta - prima temere a unui popor cu traume majore şi recente în această zonă -, ci doreşte doar să spargă tabu-ul euro-optimismului german fără rezerve, alimentat de consensul tuturor partidelor mari, atât coaliţia de centru-dreapta a d-nei. Merkel, cât şi opoziţia de centru-stânga, cu excepţii puţin notabile. Iar apariţia AfD vine pe fondul publicării unui interviu mai vechi cu Helmut Kohl, în care acesta admite că s-a comportat „dictatorial" când şi-a impus dorinţa adoptării monedei comune în faţa poporului său, convins că la un referendum propunerea ar fi fost respinsă cu 70-30.

Sunt zile în care o (re)descoperim şi pe d-na. Thatcher. O artizană a UE într-un fel asemănător celui în care arată astăzi, descriind în cuvinte alese acel „unitate în diversitate", slogan european astăzi prea bătătorit şi care înseamnă tot mai puţin. În 1988, la Bruges, a schiţat un viitor al Europei în care statele-naţiune şi-ar fi păstrat o autonomie practic neştirbită, criticând ideea unei formaţiuni supra-statale după modelul SUA: „A încerca să suprimi naţiunile şi să concentrezi puterea în centrul unui conglomerat european ar fi teribil de păgubos şi ar pune în pericol obiectivele pe care toţi dorim să le atingem. Sunt prima care s-o spună: pe marile teme care privesc Europa, trebuie să vorbim pe o singură voce. Vreau să colaborăm mai strâns pe temele pe care ne-am descurca mai bine împreună decât singuri. Europa este mai puternică dacă vom face astfel, în comerţ, în politicile de apărare sau în relaţiile cu restul lumii. Dar colaborarea mai strânsă nu va necesita o putere centralizată la Bruxelles sau ca deciziile să fie luate de către o birocraţie numită."

Nu filosofic, ci practic, UE există astăzi după schiţele sale, dar diavolul sălăşluieşte în detalii. Cel puţin două. Întâi, tocmai birocraţia numită de la Bruxelles şi lipsa ei de legimitate reprezintă un mare minus al UE, pe care euroscepticii de pretutindeni îl invocă dacă li se dă ocazia (inclusiv discursul din România verii trecute, când Comisia Europeană a fost luată la refec, pentru un timp, de către cocoşii politici de la Bucureşti).

Al doilea detaliu este uniunea monetară. Dacă mulţi pun criza actuală pe seama dereglementării City-ului londonez de către d-na. Thatcher la mijlocul anilor '80, nimeni nu o poate critica pentru că nu s-ar fi opus introducerii monedei unice, chiar cu riscul să-şi piardă susţinerea partidului şi să-i fie forţată demisia. Ceea ce s-a şi întâmplat, la o lună distanţă după summit-ul Comunităţii Europene de la Roma, unde a fost singurul lider (din 12) care s-a opus proiectului, deşi la Londra colegii săi conservatorii, la fel ca opozanţii laburişti, îl sprijineau cu entuziasm. Într-una dintre cărţile sale de memorii, scrisă în anii ‘90, a prevăzut inevitabilul de care, până nu demult, nimeni nu se temuse. Într-un paragraf, explică felul în care şi-a pregătit argumentaţia: pusă în faţa crizei, Germania ar fi turbat la ideea că inflaţia ar trebui lăsată să crească (ştia bine spaimele atavice ale nemţilor din perioada interbelică), ţările frontului sudic, istoric necompetitive în raport cu nordul, ar avea nevoie de fonduri de salvare, ceea ce ar fi condus la noi şi noi necazuri: „... (credeam că) angoasele Germaniei, cum că politicile sale anti-inflaţioniste ar putea slăbi deodată cu trecerea la moneda unică şi renunţarea la marcă, ar trebui folosite în negocieri." În altă parte: „Aveam argumentele să-i conving şi pe nemţi - care s-ar fi speriat de posibilitatea renunţării la politicile anti-inflaţie - dar şi pe cei din ţările mai sărace - cărora trebuia să li se spună că nu vor fi făcute scăpate de consecinţele monedei unice, care le-ar devasta economiile neperformante." În zilele noastre, Germania nu şi-a călcat pe angoase, probabil bine a şi făcut, însă efectele teribile ale dezechilibrelor pe care le observase d-na. Thatcher sunt departe de a se fi devoalat cu totul. Grecia şi Ciprul au păţit-o cel mai rău, până acum, dar nu ştim cum se vor descurca mai departe Italia, Spania, Portugalia, Slovenia, Franţa şi cine mai ştie cine. Iar revenirea la realitatea d-nei. Thatcher pare imposibilă fără uriaşe tulburări, nici măcar în varianta planului nemţilor de astăzi de la AfD, anume restrângerea uniunii monetare la statele competitive de sorginte germanică, fără flancul sudic şi neamurile sărace din est.

Nu rezolvăm nimic pe loc dacă stăm şi contemplăm trecutul, dar măcar înţelegem frânturi din cauzele prezentului. Întâlnirea aceasta peste timp între o doamnă de fier, cum spun stereotipurile, admirată şi detestată deopotrivă din toţi rărunchii, şi noii (primii!) eurosceptici germani este fascinantă. Acum ştim că d-na. Thatcher a avut dreptate, atunci la Roma. Cum putem şti dacă istoria poate şi e bine să fie întoarsă cu cheiţa ani buni, aşa cum ar vrea AfD? Nu ar fi asta o greşeală şi mai mare, cu consecinţe şi mai dezastruoase? Dar oare noi, românii, vom reuşi vreodată să învăţăm lucruri din propria noastră istorie recentă, chiar şi din propriile greşeli sau, cel puţin, din cele ale altora?