O inimă frântă face parte din procesul de a "creşte mare". De a te maturiza. Sunt zile când simţi că mori, fără a exagera, inundat de pesimism şi refuzând orice fericire.
Fericire pe care o aşteptai în alte zile. Cafea. Ciocolată. Zile cu soare. Chiar şi mâncarea şi somnul, cele mai rudimentare nevoi, nu mai sunt satisfăcute şi devin o povară. Iar reuşitele de orice fel sunt privite cu insuficientă fericire şi interes. Focusul este asupra durerii pe care o simţi, de parcă numai trăirea completă a acestei dureri te poate ajuta să treci peste ea; să-i supravieţuieşti. Durerea te face să te simţi în viaţă, deoarece numai în aceste momente simţi că sângele îţi pulsează în vene, inima bate, mutând suferinţa dintr-o celulă în alta, provocând o durere fizică pe care nu o poţi localiza, ce se simte ca o boală ce nu are diagnostic. Creşte, este uitată, revine sfâşietor înapoi - un junghi în inimă, un cârcel între coaste - se mută în noi, cu repeciziunea cu care mai înainte ne înfruptam din sursa fericirii noastre, a cărei pierdere ne incapacitează acum. Când durerea ne părăseşte corpul, ne simţim ca şi cum am pierdut un prieten, deoarece devenise o aşa importantă parte a fiinţei noastre, încât trebuie să redesenăm viaţa noastră din plăcerile pe care le uitasem: cafea, ciocolată, zile cu soare. Învăţăm să mergem din nou. Aş vrea să vă spun două lucruri cu siguranţa unui filozof care a trăit zece vieţi. Primul: la un moment dat, o să suferim. Inevitabil şi sfâşietor. Al doilea: o să trecem, eventual, peste asta. Vulnerabilitate şi putere. Aceste două calităţi contradictorii sunt esenţiale pentru a fi un om complet. Prima te ajută să vezi viaţa în toată splendoarea ei: să fii uimit, să admiri, să fii îndrăgostit. A două te ajută să treci peste probleme cu toată puterea motoarelor tale interioare. Una este complementară celeilalte. Când una există fără cealaltă, asta aduce tragediile despre care citim, de o vreme încoace în ziare. Sinucideri, mai ales.
Frumuseţea se găseşte în ochiul celui ce o preţuieşte. Frumuseţea slăbită de vulgaritate, umbrită de lipsa virtuţiilor ce creează un caracter slab, este la fel cum este urâţenia. Şi, tot la fel, urâţenia decorată cu bunătate şi dorinţa de a atinge perfecţiunea simţirii devine frumuseţea demnă de admirat. Când insuficienţele caracterelor slabe ajung la suprafaţă, şansele sunt ca nimeni să nu mai pescuiască în adâncuri, în speranţa de a găsi virtuţi. De aceea trebuie să fim conştienţi că timpul ne poate fi prieten, dar şi duşman. Răbdarea prostească este egală cu speranţa deşartă. Oamenii au puţine şanse să se arate aşa cum sunt ei, într-adevăr. Sunt multe motive pentru care încetăm să fim iubiţi. Acesta poate fi unul dintre ele, şi unul dintre puţinele pentru care avem voie să ne victimizăm. Timpul nu ne-a fost prieten. Însă nimeni nu ne datorează reciprocitatea sentimentelor. Să punem "bagajul" nostru pe spatele cuiva este imoral chiar şi atunci când am fost decepţionaţi, odată ajunşi la acea vârstă la care ne place să ne considerăm maturi. Până la ce vârstă ne putem consideră victime ale decepţiei? Până la ce vârstă avem voie să arătăm cu degetul în jurul nostru, aruncând în cârca altora vina pentru propriile noastre suferinţe? Întreb asta deoarece în jurul subiecteler care încep cu "sinucidere" din ziarele locale, mulţi dintre cei care citesc astfel de ştiri tind înspre a da vina pentru moartea nefericitului sau nefericitei care a fost mai vulnerabil/a decât puternic/a pe cei care s-au aflat în jurul lor. Trebuie să începem aceste "ştiri" cu întrebări esenţiale: oare cât ştiu despre subiect sau, pur şi simplu, "îmi dau cu presupusul"?
Cât sunt de capabil să tratez acest subiect cu sensibilitate şi empatie? Oare cât de important este ca această ştire să apară într-un ziar? Şi, nu în ultimul rând, de ce scriu eu despre acest subiect? Eu cred că ar trebui să acordăm acestor oameni demnitatea anonimatului. Fiindcă nu sunt decât victime ale propriilor lor vulnerabilităţi şi, în plus, noi nu le cunoaştem istoria vieţii. Ca atare, relatarea cazului lor, ca şi interpretarea motivelor ce au făcut dintr-un om un caz, deşi sunt picante, totuşi rămân lipsite de tact social şi calitate. Nu numai atât, cu cât dăm mai multe detalii, cu atât riscăm să fim mai departe de adevăr. Despre un astfel de caz citeam că "respectiva persoană a dat semne că se va sinucide, dar cei apropiaţi au închis ochii". Semne din acestea poate dau şi eu, atunci când am un şir de zile proate, însă această dovadă (clară pentru unii) a pierderii de sine nu îi îndreptăţeşte să mă închidă la psihiatrie. De altfel, o bună parte a omenirii ar popula, astfel, spitalele de peste tot. Sigur, după ce un astfel de act a fost comis, ne este uşor să găsim o sumedenie de semne ce-ar fi trebuit să ne alarmeze.
Despre suferinţă, am impresia, putem vorbi numai în general. În momentul în care o asociem unei persoane, şansele sunt ca întreaga noastră teorie să fie obstrucţionată de particularităţile fiecărei circumstanţe şi ale fiecărei persoane. Ale fiecărei suferinţe. Mi se pare, citind din ziare, că oamenii au încetat să fie intrigaţi de aceste sinucideri şi fiecare are o părere de psiholog cu certificat.
Citeam, chiar cu o zi înainte de a scrie acest text, un articol interesant despre cum funcţionăm noi, oamenii. Autorul se întreba retoric: "Cum au putut unii să asculte Mozart într-o zi şi să abuzeze evrei în a doua?". Câteodată, contradicţiile sunt doar... contradicţii. Din experienţa mea de câţiva ani în care am "busolat" între extrema fericire, depresie uşoară şi continuând cu "de pe azi pe mâine", - cerc închis -, pot spune că suferinţa este ca un tricou ieftin cu un desen interesant, cauciucat şi la modă, care se şterge şi se distruge după prima spălare. Nu contează, în final, cât de ieftin este; preţul pe care l-am plătit, în aceste condiţii, este mult prea scump. Pentru unii, mai mult decât sufletul lor le poate permite.
Cristina Calancea
