întâi de toate, sintagma care face carierã în ultimele zile – “rãzboiul cu presa” – este o banalitate: relaţia dintre oamenii politici şi presã trebuie sã fie guvernatã tocmai de starea de permanent conflict între cele douã entitãţi generice. Singurul cadru posibil de analizã a acestei relaţii trebuie sã fie paradigma conflictualã, dacã insistãm sã numim presa “câinele de pazã al democraţiei”, respectiv “a patra putere în stat”.
Angoasa şi amocul care i-a cuprins pe unii reprezentanţi ai presei la aflarea veştii cã se aflã în conflict cu una din puterile statului demonstreazã un fapt simplu, dar îngrijorãtor: presa sprijinã şi se sprijinã încã pe politic, selectiv şi discreţionar, dupã interese de moment, nu pe baza unei asumãri programatice a unui sistem de valori ataşat doctrinar. Conflictul nu intrase în schemã pânã acum?
Apoi, a vorbi despre un conflict iscat între preşedintele Bãsescu şi întreaga presã, la strigãtul de rãzboi al celui dintâi, este fundamental fals. Fãrã a ne interesa aici dacã a avut sau nu dreptate, preşedintele a nominalizat câteva personaje şi producţii mediatice ale cãror conduite faţã de persoana şi familia Domniei Sale i s-au pãrut exagerate sau deplasate. Atâta tot.
Vârtejul de reacţii viscerale ale multora din cei nevizaţi de preşedinte a ajuns, pe principiul bulgãrelui de zãpadã, pânã la acuze de atitudine dictatorialã şi anti-democraticã, subminarea presei, punerea cãluşului în gurã etc. Dacã ar fi fost într-adevãr aşa, stimabilul Domn cu Laptop-ul ar mai fi putut sã-l gratuleze searã de searã pe Traian Bãsescu în felul în care o face?
Reacţia preşedintelui este, dincolo de orice dubiu, dictatã de interese electorale, gândindu-se la reşaparea procentelor PD-L şi ale sale personal, fapt care i-a atras noi acuzaţii de populism şi demagogie.
Dar veşnicele acuzaţii de populism adresate d-lui. Bãsescu, la fiecare ieşire în public, nu sunt oare ele însele pilde de demagogie în stare purã? Oare nu orice om politic acţioneazã în spaţiul public cu toate mijloacele legale pe care le are la dispoziţie pentru a câştiga poziţii de putere, în aşa fel încât sã îşi poatã îndeplini punctele menţionate în programul prezentat publicului alegãtor?
Are preşedintele României alte pârghii instituţionale pentru a face ceea ce a promis, în afarã de a ieşi pe sticlã, din când în când, şi a trage de urechi instituţiile despre care considerã cã nu îşi fac datoria? Chiar şi aşa, preşedintele s-a aflat în stare de suspendare, printre altele şi pentru cã, vezi Doamne, nu-ştiu-care instituţii s-au simţit timorate de vorbele sale. în discursul public de azi, atribuirea etichetelor de “populist” şi “demagog” se face la fel de frecvent cum se respirã, iar unii vorbitori în public au cãpãtat în acest sens chiar un tic verbal foarte deranjant.
Sursa noului “conflict” este alta: nici una dintre pãrţi nu poate sã înţeleagã schimbarea stãrii de fapt şi sã se adapteze noilor date. Preşedintele Bãsescu se face cã nu pricepe noul statut al onorabilei sale fiice sfertodocte. Dacã rãmânea la catwalk, n-avea decât sã-şi savureze toate succesurile reportate (subl. mea) la concursurile pentru manechinuirea limbii române, faza pe Cotroceni. Aşa, n-are decât sã-şi dea naibii la o parte invocata timiditate şi sã-şi primeascã demnã bobârnacele meritate.
Iar tati, cu a lui pavãzã ocrotitoare, sã priceapã cã fiicã-sa e majorã, cu ditai funcţia de partid obţinutã cu cvasi-unanimitate de voturi, iar saltul mortal în apãrarea sa nu e decât mobilul unui şantaj emoţional ieftin. La fel, dl. Bãsescu ar trebui sã înţeleagã cã epoca boemã a presei din România a încetat de vreo 15 ani, iar ziariştii sunt nişte angajaţi care produc, în schimbul unor sume de bani, texte jurnalistice.
Unele mai bune, altele mai proaste. Metafora cibernetizantã a preşedintelui are potenţial de prizã la public, dar în spatele sãu realitatea poate fi diferitã. Totuşi, trebuie sã-i dãm şi d-lui Stan, de pildã, şansa de a fi pur şi simplu dus cu sorcova, nu neapãrat interesat financiar cu teancuri de ieuro Traiane, te rog mult, E-U-RO, ce-i atât de greu?!
Iar presa care zbiarã ca din gurã de şarpe cã Bãsescu=Lukaşenko+Castro+Chavez la un loc sã îşi aducã aminte de faptul cã preşedintele a întors în Parlament legea ce ar fi permis, graţie amendamentului Nicolicea, încarcerarea pânã la 7 ani a unora care difuzeazã materiale tip “caltaboşii lui Remeş”. Dacã ar fi vrut sã punã cãluş în gura presei, mai mult decât vajnicii apãrãtori ai democraţiei care au votat şi au propus în Parlament asemenea mizerii, ar fi promulgat legea în forma în care a primit-o.
De pe tarabele de presã din România oricine îl poate citi şi pe Traian Ungureanu sau H.R. Patapievici, şi pe Victor Ciutacu sau S.R. Stãnescu, în egalã mãsurã liberi sã înjure sau sã ridice osanale cui doresc. Tocmai prin acest lucru încercãrile de a se victimiza ale amândurora dintre tabere sunt lovite de un ridicol profund.
Seamãnã cu doi boxeuri pregãtiţi de o luptã fãrã arbitru, purtând dinţi fosforescenţi de vampir în loc de protezã, fiecare la colţul lui, smiorcãindu-se fiecare de mama focului cã adversarul tocmai ce l-a lovit sub centurã, în timpul pauzei publicitare.
Aflat la faţa locului, publicul nu înţelege nimic şi continuã sã-şi ronţãie de foame negrul de sub unghii, ofticat cã din simbria de luna trecutã nu a mai rãmas nici mãcar un pol bun de vârât în fanta tonomatului, pentru un “Nessun dorma”. Varianta Costel Busuioc, unplugged.
