Trebuie trăzniţi de pereţi - sau despre România

Am mai iubit-o altcumva, nu cu tristeţe, ci cu speranţă; o reconstruiam estetic, epurată, cu insignifiante imperfecţiuni, redusă la ceea ce contează - adică la ceea ce nu se mai vede şi nu se mai trăieşte azi: o ţară mult mai sigură şi conştientă de sine, plăcută, cu un farmec discret, cult, multiplu, făcut dintr-o istorie bogată şi dramatică şi părând atât de norocoasă la 1918... O ţară atât de amplu legată de Europa, de acel Apus din care am crescut şi la care am revenit oricât ne-ar fi învăluit Orientul în lumea lui. O ţară în care, măcar în perspectivă, civilizaţia era civilizaţie pentru că vroiam să fim o civilizaţie, pentru că aveam voinţa de a încarna un prim exemplu al Occidentului încolţit în răsăritul Europei. Şi chiar dacă civilizaţia în sensul ei european era încă redusă la nivelul unei elite, treptat, aşa cum s-a petrecut peste tot - de nu ne-ar fi potopit istoria - ea s-ar fi revărsat şi înrădăcinat, în câteva generaţii, până la nivelul primar.

Dar ţara aia s-a dus, sfâşiată de război şi comunism... au rămas memoriile, nu şi credinţa în progresul şi ascensiunea ei. Îmi imaginez o istorie alternativă, fără al doilea război mondial şi consecinţele lui. Şi atunci starea noastră de azi îmi apare în toată urâciunea ei. Toată istoria românească e plină de potenţialităţi şi neîmpliniri. Şi asta o ştim. Şi ne înfurie şi ne umileşte mult şi adânc. Ţapul ispăşitor, în mentalul public, e "românul", creatură imaginară care excelează în vicii, prostie şi incompetenţă, himeră a urii de sine. Ca orice himeră, e un fals, are origini explicabile, revelatoare şi utile în a dezvălui cancerul spurcat care ne roade.

Ironia de sine, sarcasmul indiferent la efort şi sfidarea socială care fac moneda curentă din România sunt expresiile unei dezamăgiri de sine (sociale şi culturale) împinse până la dezgust, acutizate cu trecerea timpului de după 1989. A ajuns o nevroză, o obsesie în lumina căreia totul e blamabil, jegos, un eşec eternizat, "tipic românesc". Aiurea. Nu mai cred. Pentru că ceea ce nu ştiam şi n-am luat în calcul - nu aveam mijloace să o facem - era hăul sordid în care ne înfundasem în vremurile roşii. Nu ştiam cât de în spate rămăsesem, nu ştiam cât ne marcase cu adevărat, destructural, comunismul. Eram - dincolo de orice estimări - o naţiune-epavă, epuizaţi de privaţiuni, intenţionat goliţi de valori, fără repere identitare şi fără portret istoric real. Ne-am reproşat - cu aviditate elitistă, în buna tradiţie ante-belică, dar disproporţionat faţă de ce puteam întreprinde - tot ce ne puteam reproşa: că nu eram o Polonie, o Ungarie, o Cehoslovacie; că nu eram eleganţi, pricepuţi, spălaţi, credibili, luaţi în seamă. Nu aveam cum fi, aveam PREA mult de recuperat. Ambiţiile ne erau mai mari decât mijloacele şi capacitatea de a le atinge. Şi ne-am urât. Şi apoi ne-am creat un stil din a ne urî, altoit pe alte străvechi nemulţumiri.

Puţini văd şi azi disproporţia denigrării de sine, raportat la cât puteam face. Odată pentru că nu ştiam cât de jos căzusem, că nu mai rămăsese nimic din valorile sociale şi economice, din educaţie şi spirit politic. Nimic. Astăzi se vede cel mai bine, când sunt cerute şi invocate, şi abia pot fi recreate. Nu aveam un avans, ca şi Ungaria din anii '60, sau Polonia din anii '80, în lumea Apusului cu care pierdusem legăturile culturale atât de roditoare în marele veac dintre 1820 şi 1940. Eram mutilaţi şi păstrăm urmele. Iar pentru că greul refacerii durează insuportabil, luăm acest drog mizer şi acerb al batjocurii de sine fără să ne fi acordat timp real de vindecare, trăind într-o aversiune şi nemulţumire constantă, într-o totală pierdere a sensului utilităţii. E sinucidere curată, şi sinucidere din tâmpenie.

22 de ani după 1989 e mult şi e puţin, e sub un sfert de secol. S-au recuperat destule - mai mult de către naţiune decât de cei care au condus-o. Vrem mai mult, mai bine şi mai repede. Dar atunci trebuie lăsată jos scârba de sine, ura cu care ne desfigurăm, graba cu care renunţăm la a crede exact în lucrurile care ne-au dat forţă în vremuri şi mai grele. Sub atâtea dărâmături, sub plângeri şi insatisfacţii, zac nefolosite filoane întregi de energie, de talent real, competenţă şi cunoştinţe de vârf, de artă, generozitate, dedicaţie, zac idei, lumini, sâmburi regeneratori. Trebuie să fii orb, laş sau răuvoitor să nu le vezi. Şi trebuie trăzniţi de toţi pereţii cei care mai spun că nu există, sau că nu se poate. Mai ales acum. 7