. Pe parcurs am dat publicităţii soluţiile îmbrăţişate. Ştim bine că orice instituţie publică trebuie să fie transparentă şi accesibilă argumentelor ce vin din rândurile cetăţenilor. Vreau ca în intervenţia de faţă să argumentez pe scurt trei rezolvări: descentralizarea activităţilor, sprijinirea revistelor care întreţin dezbaterea publică şi receptarea propunerilor alternative şi a criticilor. Sa le luăm pe rând.
Descentralizarea Institutului Cultural Român are, printre soluţii sale, crearea de filiale în provinciile istorice ale ţării. Până acum au fost inaugurate oficial filialele Oltenia-Gorj (Tg. Jiu), Moldova (iaşi), Dobrogea (Tulcea), Banat-Crişana (Arad). Sunt tot mai multe solicitări ale autorităţilor locale de a crea filiale. Urmează alte inaugurări oficiale. În continuare, însă, adaptăm filialele la regionalizarea ce se pregăteşte. S-au pus, însă, în dezbaterea publică o seamă de întrebări.
Nu cumva se dublează reţeaua inspectoratelor pentru cultură din judeţe? Răspunsul este negativ. Filialele - ca şi întregul Institut Cultural Român - au ca misiune, stabilită de lege, să facă cunoscută cultura română şi să-i asigure vizibilitate şi prestigiu. Ele se ocupă de etalarea valorilor româneşti în spaţiul internaţional (în fapt, şi în centrele culturale din provincie au loc interacţiuni cu alte ţări) şi nu se suprapun cu competenţele inspectoratelor judeţene pentru cultură.
Nu cumva se irosesc resurse preţioase, financiare în primul rând, cu filialele ICR? Răspunsul este că nu se irosesc resurse! Dimpotrivă! Aşa cum s-a precizat de la început, în actele de înfiinţare, infrastructura filialei este asigurată de autorităţile locale. Nu s-au creat noi posturi. Fiecare filială poate să-şi angajeze personal pe baza resurselor extrabugetare pe care le obţine.
Ce resurse financiare au la dispoziţie filialele? ICR, în întregul său, operează pe bază de programe anunţate public, iar accesul la resurse se face prin competiţie. Filialele pot acumula resurse extrabugetare, ca pretutindeni în lumea civilizată, iar resursele pe care le obţin rămân la dispoziţia filialei respective.
Nu cumva scade nivelul activităţilor prin crearea de filiale? Nu apare nicidecum acest pericol dacă ţinem seama de faptul că valori ce pot fi etalate cu succes pe plan internaţional sunt şi în provinciile istorice (de pildă, teatrul de la Sibiu sau Craiova, muzeul de artă din Tulcea, complexul brâncuşian de la Târgu Jiu, opera din Iaşi şi multe altele). Desigur că ICR trebuie să promoveze un nivel de exigenţă ridicat, dar acesta nu este periclitat nicidecum de dezvoltări cu idei mai bune.
Ce au făcut până acum filialele? Dăm doar câteva exemple de acţiuni de „internaţionalizare" a culturii realizate de filiale : Expozitie de Fotografie „Delta Dunării" la Tel Aviv, în perteneriat cu Consiliul Judeţean Tulcea; Dramaturgia contemporană în Europa. Sprijinirea participării Teatrului „Jean Bart" la Colocviul Internaţional de Dramaturgie Contemporană de la Dijon (Dobrogea); Simpozion internaţional Turismul cultural, vector al promovării şi valorificării patrimoniului cultural transilvan (Transilvania); Festivalul internaţional „Porţile poeziei" (manifestare dedicată promovării poeziei româneşti); Congresul traducătorilor din Balcani şi din estul Europei (Banat-Crişana); Conferinţa Internaţională „Brâncuşi, gorjeanul internaţional" (Oltenia-Gorj); Caravana culturală la Chişinău (Moldova). Încă nu este mult, dar direcţia este de recunoscut.
Cu siguranţă, în perspectiva regionalizării ţării, pe fondul descentralizării administrative, soluţia filialelor se va dovedi viabilă. Unii le critică fără să se informeze, dintr-un adevărat reflex („de ce să dăm banii la proştii ăia din provincie", cum spunea cineva), dar viitorul este pe ruta unei astfel de descentralizări. Va trebui acceptat adevărul : cultura română se promovează în exterior, dar promovarea se pregăteşte din interior.
Democraţia are nevoie de pluralitate de opinii şi soluţii şi de dezbatere publică. Aceasta, dezbaterea publică a problemelor de interes general, este în suferinţă, la noi. România îşi dezbate prea puţin propriile probleme şi participă puţin la dezbaterea din Uniunea Europeană. În faţa acestei situaţii sunt multe de făcut. Institutul Cultural Român caută, între alte acţiuni, să sprijine o seamă de publicaţii - „Sfera politicii", „România literară", „Apostrof", „Luceafărul", „Convorbiri literare", „Economistul", „Contemporanul" (care este de sprijinit pentru a reveni în centrul dezbaterii teoretice naţionale), „Tribuna" (care începe să-şi revină, după o îndelungată prăbuşire şi cădere în uitare, având acum, în sfârşit, o redacţie dinamică şi inovativă), „Secolul XXI" etc.. Aceste publicaţii le sprijinim pe bază de proiecte ale redacţiilor însele : plasarea în reprezentanţele româneşti din exterior, în bibliotecile de referinţă din alte ţări, asigurarea accesului cititorilor în limba română, din diferite ţări, la aceste publicaţii etc..
Unii critică acţiuni ale ICR. Faptul că se pun întrebări este natural, că se propun alternative de soluţionare este firesc, că se semnalează unde lucrurile nu merg cum trebuie este de salutat. Atmosfera de dezbatere argumentativă, fie ea şi incomodă, este mereu dezirabilă. Sunt, însă, persoane care se exprimă despre ICR fără să se informeze sau care cred că doar ideea lor despre instituţie este adevărată. Nu poate nimeni accepta neinformarea şi infatuarea, cât timp rămâne raţional. Ne dăm seama că asumându-ne, cu optici sincronizate, misiunea genuină încredinţată de lege, instituţiei, am dislocat obişnuinţe. Schimbările din funcţie nu se aplaudă de cei schimbaţi. Tăierea scurgerilor nejustificare de bani, în folos privat, nu este aprobată de cei în cauză. Demontarea privilegiilor, se vede bine, răscoleşte cel puţin orgolii. Încetarea şi limitarea mandatelor în exterior stârneşte reacţii unde nu te aştepţi. Şi altele şi altele. Este normal să nu fie aplauze pentru toate acestea.
Dar, după orice standard, nu sunt acceptabile falsificarea situaţiilor şi, în fond, minciuna sistematică şi sistematizată. În definitiv, sunt lucruri mult mai interesante pe lume. Sunt de acceptat argumentele, dar nu pot fi decât respinse falsificările. Ar trebui ca fiecare să ia în seamă ceea ce a spus şi a făcut celălalt. Se atribuie, bunăoară, celor din ICR afirmaţii pe care nu le-au făcut niciodată şi acţiuni la care nici nu s-au gândit vreodată. Ştim că pe lume sunt manipulări. Dar a deforma opinia sau acţiunile cuiva, pentru a le putea combate mai uşor, reprezintă - cum ne învaţă excelente manuale englezeşti - un sofism: „sofismul omului de paie (straw man fallacy)". Nu văd de ce nu s-ar învăţa că lipsa de informare, infatuarea amintită şi „sofismul omului de paie" împiedică şi degradează orice discuţie. Cineva vrea, de fapt, împiedicarea şi degradarea?
